EXCLUSIV VIDEO. Mărturie cutremurătoare a Dumitriței Turner, vicecampioană olimpică și campioană mondială alături de Nadia Comăneci: ”Bela Karoly a bătut-o pe o colegă până a urinat pe ea în antrenament. Iar «Ceaușeasca» Marta Karoly ne considera doar o colecție de gunoaie. Rămân în istorie ca niște brute!”

Autor: Justin Gafiuc / 18.11.2021, 12:41
EXCLUSIV VIDEO. Mărturie cutremurătoare a Dumitriței Turner, vicecampioană olimpică și campioană mondială alături de Nadia Comăneci: ”Bela Karoly a bătut-o pe o colegă până a urinat pe ea în antrenament. Iar «Ceaușeasca» Marta Karoly ne considera doar o colecție de gunoaie. Rămân în istorie ca niște brute!”

Pe drumul dintre Constanța și Mangalia, în comuna 23 August, o vicecampioană olimpică și campioană mondială s-a stabilit recent, discret, într-o casă cochetă, cu o curte generoasă în față, ring perfect spre a zburda și pentru cei doi câini ai familiei. Dumitrița Beck – Turner, 58 de ani, a trăit peste două decenii în Australia, alături de soțul său de la Antipozi, pe care l-a cunoscut la mijlocul anilor ‘90 în Guatemala, unde amândoi ajunseseră cu contracte de antrenori. Acum s-au mutat cu arme și bagaje pe litoralul Mării Negre.

E prima gimnastă din istorie aureolată cu un titlu suprem pe aparate pentru România, la sărituri, Fort Worth (SUA, 1979), competiție în care fetele conduse de Bela și Marta Karoly au câștigat în premieră și aurul pe echipe la un CM. Apoi, a făcut parte din trupa medaliată cu argint la Olimpiada de la Moscova 1980, ultima cu Nadia Comăneci pe afiș.

Ascultăm, așadar, o incursiune spectaculoasă prin vremuri deopotrivă glorioase și sălbatice, girate de cuplul Karoly, despre care mărturiile peste timp au scos la iveală atitudini și episoade dure, devenite un mod de lucru. Încă o voce descrie azi realitatea crudă din spatele triumfului.

Am lucrat contabilă în Australia, n-am putut profesa ca antrenoare”

– Doamna Turner, sunteți de fel din Onești, cum ați ajuns tocmai la malul mării?

– După 50 de ani de muncă asiduă, am considerat că e timpul să mă opresc. Și am ales acest loc, aproape de Marea Neagră, datorită unor prieteni dragi care stau tot aici și ne-au convins să devenim vecini. Deocamdată, ne umplem timpul prin grădină, la vița de vie, cu câinii. De-abia așteptăm să se mai liniștească treburile cu pandemia ca să mergem să ne mai vizităm amicii din toată lumea. Ne-am vaccinat, avem certificat.

– Cum a fost experiența de 22 de ani în Australia?

– Am ajuns acolo în 1997, la Sidney, un oraș superb. Marea dezamăgire a fost însă că, în momentul în care am încercat să lucrez ca antrenoare, m-am lovit de un sistem blocat. Au început să-mi ceară tot felul de acreditări, să fac cursuri, asta cu toate că aveam carnet în regulă, muncisem în România și Guatemala. Au motivat însă că au descoperit niște chinezi cu acte false și nu mai acceptă decât certificări operate în Australia. M-am simțit jignită, așa că mi-am căutat alt job.

– Și către ce ați apucat-o?

– Contabilitate. Am luat-o de la zero, cu colegiu și studii universitare, unele online. Am lucrat mai întâi la o firmă, iar după opt ani mi-am deschis propriul cabinet. A fost foarte greu. La început erau situații amuzante, pentru că trebuia să-l rog pe soțul meu să-mi facă traduceri din engleză în engleză. Accentul american e deosebit de cel australian și nu înțelegeam prea bine. Ne-au ajutat enorm și socrii, niște oameni deosebiți. Ne-au salvat de fiecare dată când ne împotmoleam.

Nu părinții, ci o prietenă m-a tras spre gimnastică”

– Ați dus dorul gimnasticii?

– Da și nu. Dezamăgirea din primele luni m-a făcut să vreau să mă detașez de fenomen. N-am mai vrut să aud de gimnastică. Am mers și la un club micuț din apropiere să-mi testez apetitul, dar nimic nu mai era în sângele meu. Parcă acum mi-e dor. Mi-am revenit! Îmi pare însă foarte rău pentru ce se întâmplă în România cu acest sport. Eu sper să găsim resurse pentru merge, totuși, cu fruntea sus la Olimpiada de la Paris, în 2024. Am stat foarte departe de țară, nu stăpânesc detaliile căderii, dar cu siguranță sunt explicații mult mai complexe decât faptul că antrenorii români buni au preferat să plece peste hotare.

– La ce vârstă ați început?

– În 1970, era deja mare bătaie la Școala de Gimnastică din Onești. M-am dus la examen, în clasa întâi. Se creau, de obicei, câte două clase, dar atunci, fiind foarte mulți copii, au făcut trei grupe. Pe la șase-șapte ani munceam deja cu normă întreagă: patru ore la școală, alte patru la antrenamente, două ore seara la lecții, după care cădeam lată. Mă puneam în fața televizorului și adormeam în cinci minute.

– Părinții v-au orientat spre gimnastică?

– Chiar nu! Am avut o prietenă care se apucase de acest sport. M-a învățat un stând pe mâini, o ”roata țiganului” și am prins repede gustul. Școala era și la doi pași de mine, așa că m-am apucat de treabă. Am început cu soții Florin și Florica Dobre, care conduceau echipa secundă. Prima era pe mâna lui Bela și Marta Karoly. Între antrenori existau conflicte mocnite, nu prea se iubeau, dar ruptura definitivă s-a produs în 1975, după ce Nadia a explodat la Europenele de la Skien. Când s-a întors din Norvegia, Bela a zis că vrea să lucreze singur în sală cu fetele lui, așa că ne-au scos din program și intram la alte ore, cu mai multe grupe. O debandadă! Apoi, după triumful de la Montreal, și-a luat viteză tare, s-a certat cu toată lumea la Onești, n-a lăsat nicăieri loc de ”bună ziua”, iar în ‘77 s-a mutat la Deva.

”Am fost considerată trădătoare când am plecat după Bela la Deva”

– Dumnevoastră ați rămas însă atunci la Onești, nu?

– Sigur! Dar în ‘78 s-a creat un nou lot olimpic la București, pentru că Nadia și Teodora Ungureanu n-au mai vrut să stea la Deva cu Karoly, așa că a trebuit să se facă o grupă specială pentru ele în Capitală. N-a durat însă foarte mult episodul, Nadia a simțit că nu reușește să progreseze aici, așa că a decis să revină la Bela. Și, fără să mă aștept, m-am pomenit că federația îmi propune să plec și eu la Deva, cu Melita Ruhn, cu Trudi Eberle. ”Hai, Dumitrița, că e bine acolo, vin acum și Mondialele!”, m-a înmuiat președintele Nicolae Vieru. Mă gândeam: ”Ce Mondiale, fraților? Cai verzi pe pereți! Ce să caut eu acolo?”. Nu credeam că aș fi în stare să performez la acest nivel.

– Dar ce planuri aveați?

– Eu visam să merg la liceu la secția de matematică-fizică, la Onești. M-am întors însă acasă să-mi fac repede bagajele pentru Deva, dar acolo am fost luată pur și simplu pe sus de toată lumea. Nimeni nu concepea să ”trădez” pentru a pleca după Karoly. Nici măcar mama și tata. Iar soții Dobre nu m-au mai băgat deloc în seamă. Le-a spus și colegelor să nu mai discute cu mine. M-au izolat total. A fost ca o lovitură pentru ei, fiindcă disputa cu Karoly ajunsese la cote înalte. Doar una dintre antrenoare, Nușa Dragomir, mi-a zis o vorbă bună: ”Dana, draga mea! Dacă vrei să faci ceva în viață, urmează-ți visul! Du-te, dacă asta simți că vrei!”. A fost ca o mică alinare într-un ocean de furie, pe un evident fond politic și de mândrie locală.

Uneori aș fi preferat să mă bată decât seria nesfârșită de jigniri și agresiuni verbale profunde”

– Părinții s-au împăcat însă până la urmă cu gândul că mergeți la Deva?

– Da. Tata chiar a venit cu mine și a vrut să aibă o discuție clară cu Bela. ”O vedeți? E vie, întreagă, are două mâini, două picioare, sănătoasă tun! Dacă aud că se întâmplă ceva grav, o iau și facem stânga-mprejur. Să nu vă atingeți de ea!”. Se știa că la lot apelează la bătăi, la agresiuni.

– Și cum a reacționat Karoly?

– ”Nicio problemă!”. Era un maestru al manipulării, știa cum să joace rolul a diferite personaje. În timp, nu s-a atins deloc de mine fizic, cunoscând discuția foarte fermă cu tata. Dar am răbdat multe alte episoade nelalocul lor: jigniri, agresiuni verbale dure, atitudini care te răneau până în măduva sufletului. Uneori aș fi preferat să mă bată! Mi se topeau picioarele când își începea spectacolul. Îmi venea să leșin. Nu știai unde să te ascunzi. N-aveam cum să-l înfruntăm noi, niște piticanii. Da, ne muncea de ne ieșea gimnastica prin urechi! Nu asta m-a deranjat, pentru că nu poți ajunge în vârf fără sudoare și sacrificii. E vorba despre faptul că nu s-a ferit să adopte rețete sălbatice față de noi.

– Adică ați fost cumva o norocoasă că n-ați făcut cunoștință cu palmele și picioarele soților Karoly!

– Da! Dar abuzuri verbale cu nemiluita! Nu numai ”vacă grasă”, ”c..r de vădană” și altele din astea. Chestii mult mai profunde, care ți se înfigeau în inimă. Inclusiv soții Dobre lucrau la fel la Onești. Am prins exact generațiile de la care au început metodele agresive. Mă uitam, de exemplu, la fetele dinainte, la Anca Grigoraș, care-mi spunea că are amintiri superbe din gimnastică. Cu ea am trăit un episod mai neobișnuit la un turneu la Londra. După un antrenament, am fost abordată pentru un interviu. M-am apucat să vorbesc, dar Anca m-a tras din fața microfonului. ”Lasă că povestești altă dată! Sunt de la Europa Liberă. N-ai timp de ei!”. Nu știam eu atunci, o copilă de 13 ani, ce-i cu Europa Liberă!

Când îți scăpa Bela o «lopată» după ceafă, îți zbura capul”

– Sunt convins că ați asistat la numeroase ieșiri groaznice ale soților Karoly. Emilia Eberle, de exemplu, a povestit niște momente dramatice trăite. Bătăi, umiliri! Geta Gabor a relatat recent cum era lovită cu capul de bârnă de Marta!

– Multe! Foarte multe episoade! Când Eberle nu reușea la antrenamente să facă exact ce-i cerea Bela, intra în panică și nu-i mai ieșea nimic. Era parcă înghețată, săraca! Se bloca. Și încasa niște bătăi grave! Grave de tot! Treaba cu capul în bârnă era, într-adevăr, apanajul Martei. Bela venea cu palmele alea cât o lopată și când altoia una după ceafă, îți zburau creierii! M-a ajutat Dumnezeu să nu cunosc personal durerea de la loviturile lui Bela și Marta, dar era îngrozitor ce vedeam în jurul meu, la colege. Eberle și Marilena Vlădărău erau clientele preferate. Cu Vlădărău a fost chiar o fază înfricoșătoare.

– Ce s-a întâmplat?

– A pus-o să facă la paralele un element numit ”Korbut”, salt înapoi și să prinzi aceeași bară. Tot cădea. Și a început s-o lovească și s-o pună să repete, să repete, să repete. Îi mai trăgea una și o urca iar pe aparat. Și, la un moment dat, a urinat pe ea din cauza agresiunilor. Am încremenit toți când am văzut-o udă, plină de sânge pe mâini, barele la fel, înroșite. Nu e o amintire plăcută. Aș vrea s-o uit!

– V-au marcat imaginile astea rămase pe retină, nu?

– Cum să nu! Dar aș fi nedreaptă să spun că a fost totul negru. Au existat și momente frumoase. De exemplu, am mers la un concurs amical în Japonia, la ”Chunichi Cup”, iar în echipă era și Cati Szabo, o mogâldeață de 12 ani atunci. Bela s-a dus la cumpărături, a ajuns mai târziu la sală, când competiția deja începuse. M-am ocupat eu să pregătesc muzica pentru sol. ”Cobra, știam eu că te descurci!”, mi-a zis. Îmi spunea ”Cobra” pentru că purtam ochelari. Ne-am distrat și seara la banchet. Dar a fost relaxat pentru că fusese un turneu lejer.

Nu ne dădeau nimic la masă, iar cei din staff transpirau lângă noi mâncând”

Cum ați perceput în 1981 evadarea soților Karoly în SUA, la capătul acelui turneu extins?

– Ne-am plimbat vreo trei săptămâni pentru demonstrații prin toată America. Bela a fost destul de darnic după fiecare concurs, că ne mai scăpa și nouă câte 50-100 de dolari la fiecare dintre fete. Bine, era mizilic probabil pe lângă ce-și oprea el! În delegație erau și vreo doi securiști, iar Bela i-a pus în gardă la un moment dat, când a văzut-o pe Nadia că stătea de vorbă cu gimnaști americani: ”Fiți cu ochii pe ea, că asta vrea să fugă!”. O diversiune, ca să-i țină ocupați pe oamenii ăia, iar ei, împreună cu coregraful Geza Poszar, să-și pregătească în liniște evadarea.

– Care s-a produs exact în ziua când trebuia să reveniți la București!

– Da. În ultima zi, am mai ieșit un pic la cumpărături, iar pe la prânz, când ne-am întâlnit ca să plecăm spre aeroport, am văzut agitație maximă. Tocmai fugiseră cei trei! Noi, fetele, ne uitam una la alta și mustăceam de bucurie, că scăpasem de tiran. Am scos ciocolatele de prin genți și am făcut o mică petrecere cu dulciuri.

– Era un vis să vă atingeți de ciocolată!

– Dezastru dacă te prindeau! Dar mai erau oameni prin staff cărora li se făcea milă de noi și ne dădeau bucățele de ciocolată pe blat! Până și securiștii lotului ne mai aduceau prin deplasări, tot așa, pe ascuns! Nu mai vorbesc de capitolul înfometării. Erau zile în care ne așezam la masă și nu ne dădeau voie să mâncăm nici măcar o frunză de salată. Atunci de ce ne mai aduceai? Iar staff-ul stătea la o masă vecină și unii transpirau de la atâta mâncare. Cum e posibil așa ceva? Asta era tot o formă de tortură. Măcar așteptai să plecăm noi de acolo, să nu vedem! Mai mergeam noaptea prin restaurant la furat de mâncare. Găseam o chiflă, un cartof. Ne acopeream reciproc să nu ne găsească.

Era imposibil să-i învingi pe sovietici la ei acasă”

– Fort Worth 1979, prima medalie de aur pe echipe și primele victorii pe aparate la un Mondial. Până la urmă, fata care pleca neîncrezătoare în 1978 la lotul de la Deva avea să audă de două ori imnul României în SUA!

– Ce concurs! Nadia făcuse o infecție la mână, iar participarea ei era aproape compromisă. Intrasem toate în panică. Bela a încercat să ne trezească: ”Hei, numai Nadia există în echipa asta? Acum arătați de ce sunteți în stare!”. Și așa ne-am mobilizat. Pe echipe, se luau în calcul cele mai bune cinci note din șase concurente. Nadia a reușit, totuși, să intre la bârnă, unde știam că avem probleme. Eberle a căzut, dar nota ei nu s-a luat în calcul. Și așa am reușit să le batem pe sovietice, pentru prima dată. Iar eu am câștigat prima medalie pe aparate, fiindcă săriturile erau cele dintâi la rotație. A urmat și Eberle la sol după mine.

– Moscova 1980, cu marele scandal de la individual compus, unde Nadiei i s-a subtilizat aurul în favoarea Davâdovei, urcată în vârf de arbitri. Și doar argint pe echipe.

– Era aproape imposibil să-i bați pe sovietici acasă la ei. N-am avut nicio șansă pe echipe. Dar ce a pățit Nadia la individual compus a fost o grosolănie. Au așteptat jumătate de oră pentru nota ei la bârnă ca să fie sub Davâdova, iar de pe margine, cât timp a durat acel circ, simțeam cum se pregătește un furt. A învins politica!

Ultimii patru ani am făcut gimnastică împotriva voinței mele. M-au șantajat!”

– Au fost momente când plângeați singură în fața oglinzii din cauza tratamentelor dure ale antrenorilor?

– De trei-patru ori pe săptămână! Adormeam plângând. În ultimii mei patru ani de carieră, adică inclusiv Mondialul de la Fort Worth și Olimpiada de la Moscova, am făcut gimnastică împotriva voinței mele, sub șantaj din partea lui Bela și Marta Karoly. Eu aș fi vrut să merg la liceu la Onești, la mate-fizică, voiam să renunț la sportul de performanță. Dar n-am avut de ales, fiindcă antrenorii mi-au zis clar: dacă te oprești acum, le vom imputa părinților tăi toate cheltuielile făcute de-a lungul anilor cu tine pentru cantonamente, mâncare, cazare, deplasări. Și a trebuit să merg mai departe sub această amenințare continuă.

– Dar părinților le-a spus Karoly același lucru?

– Niciodată! Ăsta era un discurs doar la adresa mea, pentru a mă șantaja. M-am temut că vor pune în practică planul și n-am zis nimic. Nici de fugit pur și simplu nu putea fi vorba. Melita Ruhn mai făcea din astea. Ieșea la ”ia-mă nene” la Deva și dispărea acasă la Sibiu. Dar părinții o aduceau înapoi.

Nici câinii nu-i dresezi în felul în care s-au comportat soții Karoly cu noi”

– Cu școala cum ați scos-o la capăt?

– În primăvara lui ‘81 m-au dat afară de la lot. M-au aruncat ca pe un gunoi. La fel pe Ruhn și pe Vlădărău. Ne-au scos din căminul de la Deva și ne-au mutat în sala de mese, unde au pus trei paturi din alea de spital, geamurile nu se închideau, cu mâncarea trebuia să ne descurcăm singure. Crunt! În plus, mai erau doar vreo trei-patru luni până la BAC, trebuia să mă întorc la liceu la Onești, pe alt profil decât la Deva, dar cum să recuperez patru ani în câteva săptămâni? Eram disperată. I-am explicat situația lui Marin Dragnea, șeful sportului românesc, iar el a reușit să rezolve cazul. Singurul care s-a implicat! Am reușit să dau examenul finalmente.

– A meritat tot acest chin? Ați lua-o de la capăt?

– Mi-am pus și eu această întrebare. Nu știu dacă aș proceda la fel. Poate era mai bine dacă mă duceam direct la mate-fizică în loc de gimnastică. Dar nu-mi pare rău. E un sentiment contradictoriu. Mi-a plăcut foarte mult gimnastica, e o muncă titanică în spatele unui exercițiu de un minut, dar au fost prea multe momente dure, care au anulat tot ce e frumos în acest sport. Poți face chestii nemaipomenite cu copii și fără sălbăticii, abuzuri și tratament umilitor. Nici câinii nu-i dresezi în felul în care soții Karoly s-au purtat cu noi. Marta se uita de sus la toată lumea. Era fix Ceaușeasca! Ne considera niște gunoaie. Am sentimentul că Bela o mai lua la rost acasă, între patru ochi.

Nu mă mai puteam ridica din pat nici să mă duc până la baie”

Coregraful Geza Poszar spunea într-un vechi interviu că limitarea agresivă a hranei, abuzurile și antrenamentele epuizante aveau drept scop și să întârzie pubertatea fetelor, fiindcă aducea efecte negative asupra performanței. Ați trăit cu același sentiment?

– Atunci nu realizam, dar cu mintea de peste ani probabil că e ceva adevăr. De exemplu, ne dădeau să luăm medicamente cu pumnul. Mai aruncam la WC o parte dintre ele, dar, când s-au prins, ne obligau să le înghițim în fața lor. Erau pastile pe care le știam, de genul vitamine, dar și altele despre care habar n-aveam. N-am simțit însă nimic special în urma administrării. Poate erau și destule analgezice, fiindcă avam permanent bandaje la mâini, la picioare, cu tot felul de leziuni. Mi-aduc aminte că am participat cu glezna fisurată la Mondialul din 1981 de la Moscova, când nu mai era Bela, fiindcă fugise. Mi-am pus ghips, dar mi l-au scos după trei zile și am concurat cu niște dureri groaznice. A fost cea mai urâtă competiție din carieră pentru mine.

– Ați rămas cu sechele fizice?

– Nimic serios. Dar în timpul activității ajunsesem la un moment dat să nici nu mă pot duce la baie din cauza durerilor. Trebuia să-mi încălzesc întâi un pic gleznele ca să pot păși. Și toate fetele eram la fel, vai de viața noastră! Niște betege!

Pe Nadia n-au îndrăznit s-o lovească”

– Nadia intra și ea în malaxorul ăsta al bătăilor și agresiunilor?

– Bătaie nici vorbă, mai ales că își căpătase alt statut după triumful de la Montreal din 1976. O muncea foarte mult, dar cam dispăruseră și apelativele la adresa ei de tipul ”idioată”, ”vacă grasă”. Discutau altfel cu ea, văzând că se leagă multe rezultate și fără să o trateze cu duritate. Dar Nadia a fost colega noastră de suferință. Am împărțit aceeași bucată de pâine. Niciodată o fată arogantă, superioară, ci foarte prietenoasă. Ne-am întâlnit ultima dată la Cluj, la Europenele de gimnastică. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat, că nu ne mai văzusem de un car de ani. Era acolo și mama ei. A fost frumos, ne-am întins la povești. Îi urez multă sănătate la împlinirea vârstei de 60 de ani și să ne reauzim cu bine!

– Care a fost aparatul preferat?

– Solul, fiindcă înseamnă muzică, dans, balet. Partea artistică mi-a plăcut. Dar am fost mai bună la sărituri. Mă mai uit cîteodată pe youtube la secvențe din competiții și parcă intru în transa concursului.

– Cum credeți că ar trebui să rămână Bela Karoly în istoria gimnasticii: un antrenor de geniu sau o brută?

– Antrenor de geniu în niciun caz. Când a început activitatea, habar n-avea de acest sport. Dar a învățat extraordinar de multe într-un interval scurt de timp, a fost un autodidact și a avansat rapid de la nivelul zero la cel cunoscut. El nu a avut însă calități de tehnician. Nu se pricepea sau nu voia nici să le ajute pe fete să nu-și rupă gâtul la exerciții dificile pe la antrenamente. În schimb, s-a remarcat ca un foarte bun manager și un tip care știe să apese pe butoane, unde să se ducă după aprobări pentru a obține ceea ce dorea. Și un tupeu inimaginabil! Aș spune însă că va rămâne în istorie ca un personaj brutal, nu un antrenor de geniu. Eu m-am mirat foarte tare când am văzut că a reușit să exporte și în SUA metodele lui agresive și a fost încurajat în acest sens.

Pe Tavi Belu l-aș plasa clar înaintea lui Karoly ca valoare”

– Dacă l-ați compara pe Karoly cu Octavian Belu, cu care ați lucrat puțin în finalul carierei, pe cine ați plasa în frunte?

– Sunt oameni total diferiți. Comparăm mere cu pere. Tavi mi-a plăcut foarte mult ca antrenor, chiar dacă nici el nu era prea pregătit la început pentru lotul olimpic. Dar nu era zero, precum Karoly! Avea însă arta asta a componentei tehnice în gimnastică. Da, Belu ar fi preferatul meu!

– Haideți să încheiem cu o întâmplare amuzantă! Ce ne povestiți în cheie simpatică?

– În 2018, am venit special din Australia ca să particip la petrecerea lui Cati Szabo, la împlinirea a 50 de ani. Ea nu știa nimic despre ce-i pregătisem noi, mai multe prietene. Am invitat-o la o pizza, dar, când a intrat în restaurant, a fost o fiesta nemaipomenită. Superb! Era, săraca, obosită, o dureau spatele și gleznele, dar a uitat de tot.

– Poate o să vă aranjeze și ele o surpriză când împliniți 60 de ani!

– Cine știe? Aș vrea să ne întâlnim la un restaurant pe plajă, să cântăm, să dansăm, să ne facem de cap.