VIDEO-EXCLUSIV. ”Mă bătea și câte o săptămână! Mă aducea în fața oglinzii, mă atingea pe sâni și pe fund, spunându-mi că nu mă va plăcea niciun bărbat”. Confesiuni cutremurătoare din partea clientei preferate a lui Bela Karoly în materie de violențe

Justin Gafiuc / 02.12.2021, 17:04

După fostul coregraf al lotului olimpic de gimnastică, Geza Pozsar, și Dumitrița Turner, Marilena Vlădărău – Perețeanu e a treia voce care, în ultimele zile, readuce în atenție tratamentele sălbatice aplicate fetelor de soții Bela și Marta Karoly în anii de glorie ai Nadiei Comăneci. Ajunsă la 58 de ani, bucureșteanca a făcut parte din echipă în perioada 1977-1981, până la evadarea în SUA a celor doi antrenori, a prins argintul de la Europenele din 1978 Strasbourg, aurul de la Fort Worth 1979, dar și Olimpiada de la Moscova 1980, unde a fost însă doar rezervă.

Suntem în livingul casei Marilenei Vlădărău, undeva în cartierul Bucureștii Noi, iar colecția de imagini-document și colțul medaliilor însoțesc glasul fostei sportive, care abia acum, după zeci de ani de înspăimântătoare tulburări interioare, acceptă să-și spună în premieră povestea unei vieți dure, din postura ”clientei favorite a lui Bela Karoly în materie de bătăi și agresiuni, alături de Emilia Eberle”.

 

– Doamna Vlădărău, spuneți-ne cu ce vă mai ocupați azi și cum se vede situația dramatică a gimnasticii românești prin ochii unei foste campioane?

– Sunt antrenoare la CSȘ Triumf, acolo am și început gimnastica. Lucrăm acum pe unde putem, fiindcă sala de la Dinamo, în care ne pregăteam, e în renovare și mă uit cu încredere la fetițele care vin din urmă. Am văzut recent campionatele naționale de la Polivalentă, am remarcat multe sportive cu perspective frumoase, cu potențial de creștere, așa încât cred că, inclusiv pentru Jocurile Olimpice de la Paris 2024, putem aștepta o generație care să revigoreze performanța.

– Nu v-ați rupt de gimnastică!

– Lucrez cu mare plăcere ca antrenoare, dar amprenta atâtor ani petrecuți în acest sport mi-a cauzat o stare de disconfort. Simt o teamă de a mai activa la nivel de mare performanță. Sunt concursuri la care mă uit și am senzația că urmează să intru eu în competiție. E ca o stare de presiune prelungită.

„Am ajuns din întâmplare la lotul olimpic”

– La ce vârstă ați început?

– La șapte ani. O văzusem pe Nadia la Montreal în 1976, ceea ce a însemnat un imens impuls. Și, până la un punct, am făcut gimnastică de plăcere. La lotul olimpic am ajuns cumva printr-o întâmplare. Nu voiam să plec la Onești. Dar într-o zi am mers cu colegele de la Triumf la o vizită la ministrul sportului, iar antrenorul îmi făcuse instructajul înainte, să răspund numai cu ”nu” la orice întrebare, dacă doresc să rămân acasă. Prima temă a schimbat însă din start strategia. Când am fost întrebată dacă-mi place la mare, firește că am răspuns pozitiv. Așa mi-am semnat însă ”sentința”!

– În ce sens?

– Lotul olimpic era într-un cantonament pe litoral, unde am fost trimisă și eu. Fetele stăteau pe terasă, lângă o bârnă joasă și niște saltele. Iar când a apărut Bela cu tălpile lui imense, purta 46 la pantofi, s-a făcut umbră în jurul meu. Am ridicat capul, l-am văzut cât de înalt și puternic e, moment în care mi-am spus că dacă omul ăsta îmi arde o palmă, mă învârt ca un titirez.

”Făceai anatomie pe noi de slabe ce eram”

– Dar ce sentiment ați avut când v-ați văzut colegă cu Nadia?

– A fost acel wow! Să fii chiar lângă Nadia, să muncești cot la cot cu ea! Dar, în egală măsură, a funcționat în primele săptămâni sentimentul de rupere de casă. Părinții nu s-au opus mutării mele la Onești, erau oameni simpli. Mă sunau înainte de antrenamentul de la ora 4 după-amiaza, când mă mai plângeam că sufăr de dorul lor, și apoi seara. Dar atunci ne jucam cu păpușile, nu aveam timp să mă vait, așa că s-au obișnuit să mă caute mai bine doar spre finalul zilei.

– Fort Worth 1979, primul titlu mondial pe echipe, o luptă teribilă de a le bate pe sovietice. O amintire frumoasă, nu?

– Da și nu prea! O să vă explic de ce. Am mers mai întâi la o competiție în Norvegia, știam că revenim acasă după cinci zile, dar Bela ne-a strâns și, prezentându-ne-o ca pe o favoare, ne-a transmis că nu ne mai întoarcem în țară pentru campionatele naționale și mergem direct spre SUA. Urma să parcurgem înainte un turneu lung prin Germania, Anglia și Mexic. Ne-a căzut cerul în cap. Ne-am spus că vom deveni nemuritoare dacă reușim să trecem vii peste acest megatraseu. Și, într-adevăr, a fost un cantonament extrem de dur. Făceai realmente cursuri de anatomie pe noi, atât de slabe eram. Cel puțin în Germania înfometarea a atins cote maxime.

”Ascundeam mâncare în vasul de la toaletă”

– Ce însemna asta?

– Că hrana era aproape zero! La micul dejun, o feliuță de șuncă prin care te uitai și un pahar cu lapte, dacă-l apucai. Când bătea Bela cu palmele în masă că s-a terminat, trebuia să te ridici imediat și să pleci. La prânz, un castron de salată chioară, fără absolut nimic pe ea, iar seara un măr. Asta dacă lucrai bine la antrenamente. Dar, cum nu era de obicei mulțumit, sărea și mărul din schemă.

– Stomacul își cerea însă drepturile!

– Sigur, așa că am găsit deseori o cale să ne potolim foamea cât de cât. Goleam noaptea tot ce prindeam prin bucătărie, ne luam porția de bătaie când ne prindeau, dar ne asumam riscul. Dacă era după Karoly, ar fi trebuit să nu mâncăm nimic, niciodată. Iar exercițiile nu mergeau fiindcă suntem grase, nu pentru că muream de foame. Ne simțeam ca și cum suntem actrițe într-un film de tipul ”luptă și fugi!”. Inventasem locuri dintre cele mai neobișnuite să ascundem mâncarea.

– Dați-ne un exemplu!

– În vasul de la WC! Înveleam într-un plastic ciocolata, napolitanele sau te miri ce altceva, socotind că acolo nu le va găsi nimeni. A funcționat rețeta o perioadă, până s-au prins de truc și, evident, a urmat o corecție extraordinară. Dar ce mai conta una în plus! Când am ajuns în SUA, arătam efectiv precum niște ființe subnutrite aduse din Somalia. Foarte bine pregătite sportiv, dar înfometate îngrozitor.

”Atât timp cât sunt eu aici, nu intri la facultate!”

– Prețul aurului!

– A fost, într-adevăr, un concurs frumos, dar l-am trăit atunci doar cu gândul să se termine mai repede ca să putem mânca ceva. Eu nu am obținut medalii pe aparate, am fost o gimnastă de echipă, dar, judecând cu mintea de acum, îmi dau seama ce rol important am avut. Intram prima în concurs, abia așteptam să scap, dar era vital să deschid cu o notă bună, fiindcă ar fi fost greu ca ultima fată să mai ajungă la un 9,90 sau 10 dacă porneai cu un 8,80. Și, Doamne ferește!, dacă mai rata și altă colegă, se ducea totul de râpă. La festivitatea de premiere ne-am îngrozit că s-a luat invers premierea, de la locul trei spre primul, ne era teamă că nu mai prindem nimic la masă! Mental, eram cuplate numai la hrană! Înainte de ultima rotație, nici nu conștientizam prea tare ce aproape suntem de o performanță, chiar dacă doamna Mili Simionescu din federație ne încuraja minunat, iar generalul Dragnea, ministrul sportului, se plimba ca un leu de la aparat la aparat prin sală.

– Ministrul Dragnea a fost însă un tip care a empatizat cu sportivele, nu?

– Foarte mult. Datorită lui am și fost angajată imediat după finalul carierei. Am dat la IEFS, dar acolo era rector și apoi decan Elena Firea, care ne-a spus clar: ”Atâta vreme cât sunt eu aici, voi nu intrați la această facultate!”. Se întâmpla după fuga soților Karoly, iar pe noi ne trata ca și cum am fi fost vinovate că ei au evadat. La gimnastică m-am trezit că sunt notată cu 5. Vă dați seama ce enormitate? A intervenit peste tot să ne blocheze. Am făcut școala de antrenori, dar munceam benevol, eram ținută mai mult prin vestiar, că n-am experiență. Și, la un concurs pe ”Tineretului”, m-am întâlnit cu generalul Dragnea, care, când a aflat că lucrez pe degeaba și mă susțin părinții la 20 de ani, l-a chemat de urgență pe vicepreședintele federației, căruia i-a zis: ”Dacă fata asta nu e angajată pe post până la 1 octombrie și cu primul salariu deja plătit, zburați toți!”. Cine știe ce drum aș fi avut în viață fără acest episod!

Nadia Comăneci n-a fost niciodată cu nasul pe sus

– Moscova 1980, brambureala teribilă de la nota Nadiei pentru bârna la individual compus și titlul acordat scandalos Davâdovei. Ați fost în mijlocul acelui vulcan!

– Din păcate, n-am putut concura atunci. Am avut o contractură la spate cu două săptămâni înainte de Olimpiadă, mă refăcusem, dar Karoly, temându-se să nu recidivez, a preferat s-o titularizeze pe Cristina Grigoraș. El avea această practică de a arunca un nume nou pe scenă la fiecare competiție importantă. De pe margine, am încercat să ajut însă cu o glumă, cu o vorbă bună, să mai detensionez atmosfera. Copii fiind, nu înțelegeam prea multe ce se întâmplă cu nota Nadiei și ce se ascunde în spatele acelor tergiversări. Dar îi vedeam pe oficiali cum fierbeau în jurul nostru și cum se instaurase un sentiment de panică.

– Ce relație aveați în lot cu Nadia?

– Cât am fost împreună, nu ne-a tratat niciodată cu aroganțe sau cu nasul pe sus. Din contră, am suferit împreună. Am împărțit aceeași bucată de pâine. Ne-am reîntâlnit după mai bine de 30 de ani la Cluj, la Europenele din 2017, când s-a strâns toată echipa cea veche, mai puțin Trudi Eberle. Dana Turner a venit atunci tocmai din Australia. A fost însă un moment în care ne-am simțit izolate de federație, pentru că ne-am găsit și noi loc prin peluză pe unde am găsit, nu ne-a adunat nimeni în fața publicului, să ne prezinte, să creeze un mic eveniment pentru copii, pentru părinți. Era, totuși, o ocazie unică de a arăta recunoaștere față de o echipă de aur a României. La presiunea noastră, au organizat ceva repede doar pentru presă, fără public, nefiresc.

– Sunt multe gimnaste care au preferat să se stabilească peste hotare după ce au terminat cariera. Nu v-a atras acest gând?

– Am antrenat în Turcia în 1991-1992. Am plecat apoi în Anglia, unde am avut o tentativă de a rămâne, dar cei doi băieți erau destul de mari, clasa a treia și a șasea, cel mare nu prea a fost de acord. Nici nu le puteam oferi acolo un start plăcut în viață, locuiam într-un mic apartament de două camere semidecomandat. Așa că am preferat să revenim acasă și să ne facem aici un rost.

”Am simțit cum îmi curge sângele pe șira spinării”

– Ajungem la subiectul sensibil al sălbăticiilor soților Karoly. E un episod dur, relatat recent de coregraful Geza Pozsar și de Dumitrița Turner, anume că, la un antrenament, Bela v-a bătut atât de rău, încât v-ați scăpat în mijlocul sălii și toată lumea a amuțit. Presupun că n-aveți cum uita acest moment!

– Am rămas surprinsă că și-au amintit de acel episod, dar probabil a fost un tablou marcant, întipărit pe retină. E adevărat! Așa s-a întâmplat! După o oră de exercițiu repetat obsesiv la paralele, aveam degetele anchilozate și sângele închegat pe degete. Nu puteam nici să-mi scot palmierele, iar Bela mă tot lovea. Am cunoscut din plin măsurile lui de la picioare și de la mâini. Atunci, după antrenamentul acela groaznic de la aparat, m-a trimis să lucrez și la spaliere. ”Cum? Că nici nu pot să mă țin!”. Când am ieșit apoi din sală i-am tras o înjurătură, dar n-a auzit-o foarte bine.

– Au mai fost situații la fel de grave?

La sărituri mă amenința că o încasez dacă nu țin picioarele lipite. Și a început chinul. La un salt mă lăsa în pace, la celălalt mă bătea de la saltea până la locul de plecare. Doar peste ceafă îmi trăgea! Atunci chiar m-am uitat pe un ceas din sală. ”Ia să vedem cât timp poate să mă caftească!”. O oră necontenit a durat! La un moment dat am simțit cum începe să-mi curgă sângele pe șira spinării și am început să plâng. S-a răstit la mine: ”Ieși afară, vaco!”. Adevărul e că îmi plăcea mult să-l enervez, fiindcă știam că oricum o încasez, dar măcar aveam satisfacția că-l scot din pepeni. Când îți scăpa însă una, zburai jumătate de metru. Eu și Trudi Eberle am fost clientele preferate. Câte o săptămână ne băga în malaxor dacă-i picam cu tronc!

”Am lins tot zahărul de pe covor”

– Ne povestiți o întâmplare cu Eberle?

– Eram la pregătire fizică pe covor și, nu mai știu din ce motiv, Bela a vrut să arunce cu scaunul după Trudi. Noi îi mai spuneam: ”Fată, nu sta așa nemișcată, să te lovească în cap! Pune și tu o mână, ferește-te un pic!”. Ne răspundea: ”Nu pot! Pur și simplu, îngheț când vine spre mine”. Atunci, văzând cum se repede spre Trudi, îi tot făceam semn să se apare. Bela a întors însă capul brusc și m-a văzut cum gesticulam. ”Aaa, te strâmbi în spatele meu?”. Și m-a luat pe mine la bușit! După aceea, Eberle nu știa cum să mă compătimească la bazin: ”Vai, m-ai salvat și ai încasat-o tu!”. Dar noi, la recuperare, găseam mereu resurse să glumim, să mai uităm de bătăi. A fost și o fază comică!

– Ce anume?

– După ce revenisem de la o vizită pe la casele noastre, Bela s-a apucat să verifice prin camere dacă am adus ceva nepermis. Și a găsit o pungă cu zahăr. ”A cui e?”. Niciuna dintre noi n-a recunoscut. Reacția lui a fost că a dat cu sacoșa de pământ și tot conținutul s-a împrăștiat printre pliurile unui covor. ”Aveți o oră la dispoziție să fie curat lună!”, a tunat Karoly. Aspirator n-aveam, cu mătura săreau bobițele de colo-colo, așa că am venit cu ideea salvatoare. ”Ne punem frumos pe burtă și lingem tot zahărul!”. Zis și făcut! Când a venit Bela să verifice, și-a făcut cruce. ”Fir-ați ale dracu’!”. „Recompensa” a fost un antrenament la sânge, după care nici nu mai știam cum ne cheamă.

”L-aș întreba pe Bela dacă doarme bine, dar am auzit că are Alzheimer”

– V-ați mai reîntâlnit cu Karoly peste ani?

– Eram la Deva într-o vizită și venise și el acolo. Când m-au anunțat femeile de la cămin că vrea Bela să mă vadă, tremuram toată ca varga. ”Păsăroaio, ce faci?”, m-a îmbrățișat, ca și cum nimic nu s-a întâmplat vreodată. Îmi zicea Păsăroaia pentru că, în 1978, se disputa Mondialul de fotbal, mă întrebase cu cine țin și i-am zis de Pasarella, că suna tare frumos. Pasarella, Păsăroaia, așa mi-a rămas!

– Dacă l-ați vedea acum ochi în ochi, când trăirile și sentimentele s-au mai sedimentat, ce i-ați spune?

– L-aș întreba dacă doarme bine și dacă n-a avut coșmaruri, așa cum mi-a produs el mie! Sunt sigură că i-ar dispărea și suferința de Alzheimer și și-ar reveni pe loc.

– Suferă de Alzheimer?

– Așa am auzit! Dar sunt convinsă că Marta și-ar aduce aminte totul. Ea e fresh. Am însă sentimentul că n-au remușcări și nici acum nu conștientizează ce au lăsat în urmă. Gândesc, probabil, că ne-au făcut un mare bine. Sigur, performanțele și rezultatele rămân, mulțumesc!, dar au distrus în mine tot ce era mai frumos în copilărie: iubire, încredere, stimă. Le-au călcat în picioare. M-au desființat emoțional. A trebuit să muncesc mulți ani cu mine însămi pentru a mă reinventa. Nu înțelegeam ce se întâmplă, trăiam permanent cu o stare de frică, nu puteam sta singură în casă. Plângeam înainte să adorm. Noaptea mă încercau coșmaruri cumplite cu exercițiul de la paralele din cauza căruia m-a molestat groaznic. Mă trezeam dimineață udă fleașcă și-i spuneam soțului: ”Doamne, bine că a fost doar un vis!”.

”Îmi cer scuze fetelor pe care le-am lovit”

– Încă vă mai supără aceste chestiuni?

– Nu, dar mi-a luat cel puțin 20 de ani să lucrez pe partea de dezvoltare, de înțelegere a interiorului meu. Am avut și șansa de a fi înconjurată de oameni minunați, care m-au sprijinit, mi-au dat încredere. M-au făcut să pricep că nu se întâmplă nimic special cu mine, ci e vorba doar despre efectul unor traume severe, care trebuie ascunse într-un cufăr și lăsate acolo. Abia acum am simțit puterea să-mi spun povestea, poate asta mă ajută și mai mult la o eliberare. Unii se vor întreba de ce n-am vorbit mai devreme. Simplu: fiindcă n-am fost întrebată decât de americani, când a izbucnit scandalul cu medicul Larry Nassar, dar n-am intervenit, nefiind parte a acelei povești. Regret însă un singur lucru.

– Anume?

– La începutul carierei mele de antrenor, sistemul era de așa natură încât începusem și eu să practic aceleași metode cu corecții fizice, dar nu chiar de nivelul lui Bela. Credeam că e modelul corect. Făceam ceea ce văzusem în jurul meu. Am greșit. Față de unele dintre fetele pe care le-am lovit mi-am cerut scuze, tuturor celorlalte le cer scuze public acum. Îmi pare sincer rău! Am folosit cuvinte neadecvate și măsuri neortodoxe. Mi-am schimbat radical comportamentul abia când am remarcat cum se antrenează pe afară și am realizat că gimnastica nu e sub nicio formă despre violență.

”Ți s-a făcut de…? Să te duci la mă-ta la ușă!”

– Părinților le-ați spus vreodată despre ce pățeați cu soții Karoly?

– Nu. Și nici ei nu m-au întrebat niciodată. Bela știa când vom fi vizitați de părinți și, timp de două-trei săptămâni înainte, se purta frumos, era vesel, râdea. Căuta să ne imprime un sentiment de liniște când veneau mama sau tata. După ce plecau, o luam de la capăt. Uite, mi-am mai amintit alt episod trist!

– Despre ce ar fi vorba?

– După ce mi-a tras o bătaie, mi-a spus că sunt o vacă grasă, m-a dus în fața oglinzii, mi-a pus mâna pe sâni, pe fund. ”Uite cum arăți! Cine dracu’ o să se uite la tine? Niciun bărbat!”. Scena asta m-a dărâmat și m-a marcat în timp. M-a lovit direct în suflet, în minte. Nu înțelegeam de ce arăt rău, că abia dacă aveam 40 de kilograme. Mi-era frică să merg oriunde se aflau și bărbați. Mă simțeam inferioară. Am reînvățat însă în timp să mă iubesc, să mă înțeleg, să mă apreciez. Înainte, procedam cu mine exact cum procedau antrenorii. Mă biciuiam singură la fel cum o făcea Bela. Mulțumesc însă lui Dumnezeu că m-a ținut, totuși, pe picioare în lagărul lui Karoly!

– Cuvintele dureau uneori mai rău decât o palmă?

– Cu siguranță! Uite un alt exemplu! Eram în clasa a 12-a și dădusem unei colege un oracol cu un joc numit ”Flori, fete, filme sau băieți”. Am ieșit pe geam și i-am strigat să mi-l aducă. Nu văzusem că era și Bela acolo. M-am trezit cu el în clasă, unde m-a bubuit iar și mi-a aruncat tot felul de vorbe. ”Ți s-a făcut de…? Să te duci la mă-ta la ușă!”. După ce și-a terminat reprezentația, și-a cerut scuze și a plecat. Colegii erau parcă anesteziați, iar profesoara de română care asistase la scenă a început să plângă. ”Copii, faceți ce vreți! Nu mai putem ține ora! V-aș da drumul, dar mă tem că se întoarce Karoly”.

”M-am născut cu adevărat abia pe la 40 de ani”

– Gânduri de suicid v-au trecut prin cap?

– Niciodată! Asta pentru că am început destul de repede să văd ce pot face ca să-mi înving traumele. Și am găsit calea spre a deveni o femeie puternică. Acum, când simt nevoia de un plus de liniște și de ordine, fac și exerciții de yoga. Eu m-am născut însă cu adevărat abia pe la 40 de ani, pentru că am pierdut cei mai frumoși ani ai tinereții.

– Fiii dumneavoastră au resimțit aceste frământări interioare sau i-ați ținut departe?

– Am încercat să-i protejez. Chiar și dacă mă mai surprindeau plângând, le spuneam că mă doare capul sau burta. I-am menajat. Dar au citit probabil realitatea printre rânduri. Am și început la un moment dat să le povestesc câte ceva, dar le-a fost greu să asculte. ”Mama, gata, te rugăm! Oprește-te!”. Au mai prins însă și ei din auzite prin ce am trecut.

– V-a șocat faptul că soții Karoly au continuat și în SUA cu metodele violente?

– Foarte uimită am fost! Dar au căutat acolo probabil mai mult să le insufle părinților și altor antrenori colaboratori tendința asta de a-i lovi pe copii, fiindcă știau că în America nu e de glumă cu așa ceva. Iar eu cred că e exclus ca Bela și Marta să nu fi știut grozăviile practicate în ranch-ul lor de doctorul Nassar. Sigur, au fost achitați de justiția americană, dar, cunoscându-le stilul și modul de lucru, am dreptul să mă îndoiesc de faptul că medicul a făcut totul de capul lui, fără să cunoască nimic soții Karoly.

”L-am tras în cameră pe tipul de la room service de s-a și speriat”

– Aveți, totuși, și o întâmplare hazlie de la lot?

– Vă spun una care e legată tot de mâncare! Eram într-un turneu pe afară, ne-au cazat pe diferite etaje, iar când ne-am luat camera în primire am consultat meniul de la room service și am comandat ceva. În scurt timp, s-a prezentat la ușă un tip de culoare, cu prosop pe braț, aranjat, impecabil. L-am tras repede înăuntru cu tot cu produse, de s-a speriat omul. Am luat castroanele, le-am plasat sub pat, după care l-am aruncat urgent în lift, nu înainte de a verifica holul, să nu ne pomenim că suntem prinse în flagrant.

– Încheiem cu un mesaj pentru Nadia, care tocmai a împlinit 60 de ani?

– Multă sănătate! Să fie puternică și să ne vedem cu bine! Mi-aș dori să ne reîntâlnim toate în România, să ne strângem ca fetele și să ne simțim bine, fără să știe nimeni.