Au trecut 38 de ani. Oamenii s-au schimbat ori s-au dus de lângă noi. Dar memoria încă a rămas. 20 aprilie 1983. Momentul în care Craiova Maxima putea ajunge în finala Cupei UEFA. Mai avea nevoie de un gol în fața Benficăi conduse de Sven Goran Eriksson. Mai era un sfert de oră. Zoli Crișan a șutat din voleu. Stâlpul porții lui Bento s-a opus. Atunci, zeii fotbalului au vrut să se joace cu inimile românilor. După meci, s-a descoperit că poarta era cu 3 centimetri mai mică. Ba chiar cu 4, după cum sunea însuși „minunea blondă”, Balaci.
N-o să aflăm niciodată ce ar fi fost „dacă”. Dar știm cum a fost, așa cum s-a întâmplat. Craiova ajunsese în semifinalele Cupei UEFA. Pe când lucruri de felul acesta păreau „un pod prea îndepărtat” pentru echipele noastre. Iar cupele europene aveau valorea lor în lacrimi, de bucurie sau deznădejde. Oltenii trecuseră în drumul lor spre Benfica, de Fiorentina, Shamrock Rovers, Bordeaux şi Kaiserslautern. În meciul tur, de la Lisabona, reușișeră un 0-0. Calificarea era acolo, aproape atinsă cu vârful ghetei lui Balaci. Îngerul blond din Bănie era deja sus, pe Everestul exprimării sale ca fotbalist. Cu 4 zile înainte, România mai trecuse de o bornă: învinsese – prima și singura oară – o campioană mondială en-titre. 1-0 cu Italia lui Zoff și Bettega.
În ziua returului, 20 aprilie 1983, și Balaci și Lung și Ștefănescu împărțiseră bilete prin oraș. Erau obosiți după o întoarcere anevoioasă de la București, cu autocarul. Dar capitala Olteniei vuia. „Craiova, eterna Terra Nova” izbucnea din toate măruntaiele urbei. „Pandurii” – 50.000 la număr – se revărsau pentru a-l vedea pe „domnul Tudor” al balonului rotund. Era o zi de miercuri, dar în Bănie venise revoluția. Cu toții voiau să fie acolo, acolo…să simtă, să urle, să atingă…aerul vechiului „Ion Oblemenco”. Calificarea părea la o fălfâire de aripi de fluture distanță.
Echipa Craiovei era Maximă. Să recapitulăm: Lung – Geolgău, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu – Țicleanu, Donose (2′ Beldeanu), Balaci, Irimescu – Crișan, Cămătaru. Pe bancă, Tică Oțet, cu aspectul său de secretar de partid inimos și Nicolae Ivan. După un sfert de oră, revoluția trecuse Jiul. Balaci – cine altul? – țintea spre vinclul porții portughezilor din lovitură liberă. Geaba a încercat Bento să-i frângă traiectoria. Era 1-0, eram calificați! Apoi, Cămătaru irumpe, aproape singur, spre ținta supremă. Dar Cami trage pe lângă și îngreunează oftatul general cu povara buzelor fremătând mărunt a „dulce”.
Dar îl vezi pe Ilie cum taie mândru terenul în diagonală. Privești la mingea supusă de piciorul lui stând. Un pui de impala ajuns în ghearele unui leopard. „Minunea blondă” era deasupra tuturor. Un „Domn Tudor” ce luase locul „Prințului din Trivale”, Gicu Dobrin, în sentimentul românesc al ființei fotbalului. Cine să știe că peste nici un an băimăreanul Arezanov îl va „executa”, rupându-i, practic, piciorul? Un Chapman ce-l aștepta „la cotitură” pe-al său Lennon.
Dar în aprilie 1983, Balaci era stăpânul gazonului. Însă nici Benfica nu era venită pe gârlă. Pe banca tehnică venise un suedez, Sven Goran Eriksson, pe numele lui. Tot dinspre vikingii săi, îl adusese pe Glenn Stromberg, un flăcău înalt, ce semăna cu Batistuta în revărsarea-i spre careul advers. A, da. Și mai era un muntenegrean – iugoslav, pe atunci – Zoran Filipovic. Avea să fie golgheterul acelei ediții a Cupei UEFA. El avea să egaleze, la 8 minute după pauză. Tot el, decenii mai târziu, avea să ajungă antrenor la Ceahlăul. Fără succes, echipa de sub Pietricica retrogradând. Dar, în 1983, Zoran nu retrograda cu nimeni.
Era minutul 78 când duhurile rele au măsluit zarurile. Zoli Crișan reia din voleu, superb, din interiorul careului. Dar mingea zguduie transversala porții lui Bento. Și-atât. Sigur, Filipovic țintise și el bara aceleiași porți, în prima repriză, dar cea laterală. După meci, oficiali ai Craiovei s-au gândit să mai măsoare drăcovenia aia o dată. Vorba ceea, oltenește. Adică după și nu înaintea „faptei”. Au descoperit că poarta cu pricina era cu 3 centimetri mai joasă decât normalul. Unii au spus cu 4, inclusiv Balaci. Ba, Zoli Crișan s-a jurat că doctorul Frânculescu – cel care a făcut măsurătoarea – i-a pomenit de 8 centimetri.
A rămas însă „bară”, iar portughezii s-au dus să joace finala. Au pierdut-o, de altfel, cu 1-2, în fața lui Anderlecht. Dar Oltenia n-a acceptat ușor eliminarea. Adrian Păunescu cu a lui „Flacăra” încă s-a zbătut o vreme pentru a demonstra că Suedezul Stromberg nu ar fi avut, de fapt, drept de joc în meciurile contra „Științei”. Autorul imnului Craiovei era convins că doar printr-un truc murdar Benfica eliminase „campioana unei mari iubiri”.
Dumitru Graur și Ovidiu Ioanițoaia au fost trimiși spre zările scandinave și helvete, unde sălășluia și atunci UEFA, să aducă dovada. Ce-i drept, Stromberg fusese transferat prin noiembrie ’82 și cu o rapiditate suspectă. Săptămâni la rând ne-am mâncat unghiile citind cum revista „Flacăra” dădea aproape sigură rejucarea meciului retur. Ba chiar calificarea automată a Craiovei. Dar „diavolul” n-a fost prins cu mâța-n sac. Am fost nevoiți să ne acceptăm soarta. Țară mică, mese puține, vorba genialului „ticălos de serviciu” al cinematografiei noastre, maestrul Dinică.
“Este mare păcat că nu am jucat finala Cupei UEFA. Şi staff-ul nostru a greşit, deoarece se vorbise să mai rămânem la Bucureşti o zi după meciul cu Italia. Puteam să facem noi un antrenament de refacere, dar antrenorul nostru Oţet a fost influenţat în ultimul moment şi a trimis un autobuz după noi în Capitală. În drum spre Craiova acel autobuz s-a stricat. Eu nu am mai rezistat şi am plecat la Craiova cu o maşină care venise după mine. Dar ceilalţi băieţi au ajuns tocmai luni în Bănie. A doua zi, după meciul cu Benfica nu ne-a mai ars de nici un antrenament. Am ieşit pe teren şi trăgeam fiecare la poartă, iar cineva a avut ideea să măsoare chiar poarta unde Zoli lovise bara. Am aflat că poarta era mai mică cu 4 centimetri”, declara, ani mai târziu, Ilie Balaci.
N-a plouat în acea zi, dar orașul și-a șters obrajii umezi o vreme. Simțeau cu toții că se ratase o șansă ce nu bate de multe ori la poartă. Poate că niciodată. Culmea, zavera iscată de crearea Superligii Europene ar putea face ca oltenii și lusitanii să aibe șansa unei reîntâlniri. Dacă „granzii” doritori de „și mai bine” vor fi evacuați din Europa. Și tot în Cupa UEFA, probabil. Atâta doar că, la noi, zeii s-au retras în Olimp. Pe teren au rămas doar muritorii de rând. Și-o poartă mereu tot mai mică…