VIDEO. REPORTAJ. Povestea EMOȚIONANTĂ a lui Robert, micul fotbalist din Odesa cu 29 la picior. Farul, Dinamo, FCSB și alte cluburi au „înfiat” juniori ucraineni pe care-i ajută să treacă peste drama războiului

VIDEO. REPORTAJ. Povestea EMOȚIONANTĂ a lui Robert, micul fotbalist din Odesa cu 29 la picior. Farul, Dinamo, FCSB și alte cluburi au „înfiat” juniori ucraineni pe care-i ajută să treacă peste drama războiului

• Mulți juniori fugiți din calea războiului din Ucraina au fost primiți de cluburile din București sau din țară. Puștii sunt ajutați să se integreze și să treacă mai ușor peste perioada dificilă în care se află, după ce părinții și-au părăsit casele. 
• PlaySport.ro vă prezintă povestea lui Robert, cinci ani și a lui Nicolai (12 ani), doi puști care se pregătesc la Academia Dinamo. Precum ei sunt zeci, în aceste zile, în toată țara. 

El este Robert. Are 5 ani și este îndrăgostit de minge. La Odesa, orașul din care a fugit atârnat de mâna mamei sale, piticul blond cu ochi de peruzea, mereu curioși, făcea parte dintr-o grupă de inițiere.

Unda războiului a schimbat tot. Rutină, inocență, „de ce-urile” din casacada unui copil de 5 ani. Anastasia, mama lui, sora de 13 ani, verișoara (7 ani) și mătușa lui Robert au luat drumul bejaniei. În fuga lor s-au îndreptat spre Republica Moldova. Spre necunoscut. Pentru început, cele două femei și cei trei copii au ajuns la Chișinău, au închiriat un apartament, însă, când au crezut că s-au liniștit, în tâmpla nopții, s-au trezit într-o pâclă de fum. Erau în mijlocul unui incendiu. 

„Ne-a trezit un miros ciudat. Ardea, era un incendiu, nu puteam să înțeleg ce se întâmplă. În jurul nostru erau persoane care țipau, urlau, ambulanțe. Ne-am speriat foarte tare. Am început să țipăm și să urlăm, oamenii fugeau în toate direcțiile cu bagajele după ei, am încercat să ieșim și, când am deschis ușa, un fum gros ne-a lovit.

Am luat copiii, am strâns ce am putut și am pornit, speriați, pe scări cu niste prosoape ude la gură. Am fost inspirată și am luat niște lanterne în bagajul nostru, ne-au salvat în benza aia. Cred că eram pe la etajul 7 sau 8. Pur și simplu nu vedeam în nicio direcție, însă am fost inspirați că am plecat din apartament. Am rămas pe străzi, nu am avut unde să mai mergem, în ger, temperatura fiin cu minus. Până în zori, când am luat-o spre vamă. Spre România”, povestește Anastasia, mama piciului Robert, drumul și obstacolele prin care a trecut de la Odesa spre București.  

Și au fugit din nou. Cu un autocar au ajuns în București. La Autogara Filaret. Pe drum au închiriat, din nou, un apartament și, de data asta, o șuviță de noroc avea să-i mângâie. 

Ema. Soțul. Prietenii. Oamenii 

Aflat în brațele soțului Emei, femeia cu suflet mare care i-a găzduit și are grijă de ei la București, Robert cercetează cu privirea lui inocentă, ușor fricoasă, atentă la nou, terenul verde.  

Pe gazon, piticii aleargă și sunt alergați de minge. Chipul lui Robert mușină după balon. 

„El este noul vostru coleg. Îl cheamă Robert și vine din Ucraina. Aplaudați-l, vă rog, de azi face parte din echipa noastră”. 

„Echipa noastră”. Un regiment de prichindei aliniați școlărește, cei care, după ce se rupe rândul, nerăbdători și cu energia clocotind aleargă în toate direcțiile în sensul unor funigei de toamnă blândă. Peste tot. Fiecare cu mingea lui stăpânită din multe atingeri firave. Când cu talpa, când cu genunchiul, totul în vraja lor inocentă. Un profesor cu răbdare de pastor, blând și atent de la fiecare exercițiu, cuvânt sau șiret răzvrătit. Ema. Soțul. Și Ionel Dănciulescu.

Numărul 7, 29 la picior  

Robert, de azi, e dinamovist. Joacă la Academia Dinamo. Are numărul 7 pe spate și poartă 29 la picior. Mingea, de dimensiunea 5, pare un glob. Și ce vrajă frumoasă are acest glob pentru omulețul căruia, după câteva minute de zbenguială, i se traduce bucuria prin obrajii rozosini. 

„Unde e bunicul?”

De fiecare dată, nesigur, își caută mama la margine. O vede și zâmbetul colorează, cu speranță, „un o să fie bine” nerostit de Anastasia. Bunica a rămas la Odesa, este profesoară de limba engleză și Anastasia trimite imagini în timp real. „Vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru ei”. Reverența este pentru Ema. Pentru soț. Pentru noi, românii. Femeia nu a vrut să-și părăsească locuința în care predă, în continuare, limba speranței pentru mulți ucraineni. Este forma doamnei de a lupta în acest război surd. Cele două fete, nepoatele, nepotul sunt la sute de kilometri. „Unde e tataie?”. La un moment dat, Robert a întrebat de bunicul lui. Cel care, ținându-l de mână, l-a dus la fotbal, l-a luat, l-a așteptat, într-o dulce rutină a bătrâneții, macetată, incorect și brusc de război. Tabloul unui bunic. Amintirile, de mâine, ale unui nepot.

„Avem datoria să-i facem pe acești copii să se simtă cât mai aproape de mediul lor. Să nu știe de război sau să uite de el”, spune Dănciulescu. După ce Andrei Mladen, antrenorul lui Robert, împarte echipamentul și transmite orele de antrenament, Anastasia spune că, etern, rămâne datoare. Însă se achită, ferm, cu o îmbrățișare întinsă pentru toți. Andrei, Dănciulescu. Ema. Draga de ea! Sora ei din România. Robert se agață, din nou, în brațele pline de speranță ale soțului Emei. E joi. 

Nicolai, puștiul pistruiat care vorbește limba română

Nicolai are 12 ani și, pe terenul din spatele Peluzei Cătălin Hîldan, fuge spre mănunchiul de copii coordonați de profesorul Ionuț Voicu. Sunt noii lui colegi. Nicolai vorbește românește cu accentul unui lipovean. Este din regiunea Odesa. „La noi se vorbește limba română, știu destul de bine. Am venit la rudele noastre de aici, știți, războiul…”.

Știm și ar fi bine să uităm. Este de câteva zile la București și, dacă Robert crede că este într-o vacanță cu mama, mătușa, sora și verișoara lui, Nicolai, la vârsta lui, cerne altfel informația și are acces ferm la drama din țara lui. La drama lui. 

Nu e timp nici pentru echipamentul predat de Ionel Dănciulescu. La București, în martie, e ger. Ies aburi din nări și picăturile de pistrui parcă au înghețat pe obrajii puștiului. La Odesa cerul e încărcat de ecoul bombelor. Grăbit, Nicolai se alătură lotului. Cu fiecare pasă, șut, fuleu, războiul trece în dimensiunea uitării. Și, apoi, revine neinvitat și inevitabil, în gând. 

Copiii ucraineni au fost primiți și la Academia Hagi sau în baza FCSB din Berceni

În România, în aceste zile, sunt zeci, sute de copii precum Robert sau Nicolai. Povestea juniorilor de la Lvov o puteți citi aici (https://www.playsport.ro/special-povestea-micilor-fotbalisti-ucraineni-pe-care-i-a-prins-razboiul-la-brasov-parintii-au-semnat-pentru-ca-ei-sa-ramana-in-romania-n-au-nicio-vina-pentru-ce-se-petrece-in-tara-lor-no-120175), Gică Hagi a primit doi juniori ucraineni în programul academiei de la Ovidiu, Roman și Dmitri, de 12, respectiv 14 ani, FCSB a luat alți micuți, printre care și un junior de 17 ani de la Arsenal Kiev, după ce, în ultimele zile, în baza de la Berceni au fost cazați sute de refugiați. Sunt gesturi. Gesturi normale. Pentru o viață normală în timp de război, în care fotbalul poate deveni terapie pentru copii, mame, tați sau bunici. 

Doar AȘA nu vei fi dat afara de la locul de muncă! Asta te scapă...

Anunț oficial de la PPC România. Cât vor plăti clienții acum pentru energia electrică