VIDEO EXCLUSIV. Bătăile crunte încasate de colega Nadiei Comăneci ies la lumină. Marea campioană Emilia Eberle se destăinuie: „Am vrut să mă omor din cauza soților Karoly”

O fetiță cu codițe impresiona prin agilitatea și vivacitatea ei în lotul olimpic de gimnastică de la sfârșitul anilor ‘70, după Olimpiada de la Montreal, unde Nadia Comăneci devenise o legendă. Emilia Eberle urma să devină o nouă stea mondială, cu grația ei și cu potențialul fantastic de la sol sau paralele. Timpul îi va aduce aproape 20 de medalii la JO, CM, Europene sau Cupe Mondiale, până la retragerea din 1983. 

În spatele ei stă însă probabil cea mai dureroasă poveste din istoria secretă a gimnasticii românești. Asta pentru că medaliile și aplauzele de la marile competiții au fost plătite cu tratamente inumane în culise. A fost clienta preferată în materie de brutalități a cuplului Bela și Marta Karoly, iar mărturia ei tulburătoare pare ruptă dintr-un film SF. O copilărie trăită cu bătăi, umilințe și suferințe inimaginabile, pe bandă rulantă, pelicula unei drame umane pe care s-a ridicat gloria unui sport aflat acum în cădere liberă în România. 

”Sărea din creangă în creangă, ca o maimuță”

Stabilită de peste trei decenii în SUA, Emilia Eberle, 58 de ani, a petrecut câteva zile în Aradul natal, unde încă locuiește, singură, mama în vârstă de 84 de primăveri. ”Aveam un teren cu vreo 120 de pomi fructiferi, iar fata mea lua la rând toți copacii. Sărea din creangă în creangă, ca maimuțele!”, își amintește venerabila Emilia Eberle, căci mamă și fiică poartă același nume. 

Arată cu mândrie o inimoară de aur pe care a primit-o cadou după ce fosta gimnastă a fugit în Ungaria, în 1989, se laudă că merge și acum pe bicicletă, la plimbare sau la cumpărături, și șochează când spune că abia recent a aflat despre teroarea prin care a trecut fiica sa la lotul olimpic de gimnastică, în urmă cu peste 40 de ani. 

Așadar, așezați-vă bine pe scaune, puneți-vă centura de siguranță! Urmează mărturisirile copleșitoare ale Emiliei Eberle, de la începuturile dure la lotul olimpic și episoade agresive șocante până la saga palpitantă a evadării în Ungaria și trauma pe care o trăiește din cauza războiului din Ucraina!

Reunire-surpriză cu fostele colege după 40 de ani

Playsport: Doamna Eberle, haideți să începem cu prezentul povestea dumneavoastră: ce faceți azi, cu ce vă ocupați în America?

Emilia Eberle: Sunt stabilită de 31 de ani în SUA, lucrez ca antrenoare de gimnastică și cosmeticiană, locuiesc în Sacramento și cam în fiecare an vin măcar o dată acasă s-o văd pe mama, la Arad. Acum a trebuit să mă întorc de urgență în țară, pentru că a suferit un infarct, dar lucrurile s-au rezolvat. E bine. S-a întâmplat să se suprapună și peste ziua mea de naștere, pe 4 martie, ocazie cu care am avut parte de cea mai mare surpriză din viața mea.

Playsport: Ce surpriză?

Emilia Eberle: Fostele mele colege de lot au pregătit în mare secret o reuniune specială, o revedere în brigadă completă după 40 de ani, mai puțin Nadia. Rodica Dunca m-a sunat că vine la Arad să mă viziteze, m-am bucurat, dar era deja aici. Au făcut un video, au râs că ele sunt sosite în oraș și ne-am reîntâlnit la un restaurant, la un prânz împreună. Melita Ruhn, Rodica Dunca, Dumitrița Turner, Marilena Perețeanu, fosta noastră asistentă Ioana Voss. A fost superb. Parcă ieri ne-am despărțit! Dar ce-a trecut timpul! Mulți ani nici n-am știut una de alta, dar uite că azi, cu facebook, cu whatsapp, cu vibe, găsești pe oricine pe planetă.

”Prima zi la lot? Mi-a dat o palmă de-am zburat!”

Playsport: La ce vârstă ați apucat-o pe drumul gimnasticii?

Emilia Eberle: La trei ani și jumătate. Am și întrebat-o pe mami cum de m-a dus la gimnastică așa repede. Sigur, a contat și faptul că ea a fost campioană națională la acest sport, dar avântul a venit pentru că aveam un cireș mare la geam, iar eu mă dădeam zilnic uța pe o creangă.

Playsport: Până când ați rămas în Arad?

Emilia Eberle: După Olimpiada de la Montreal, în 1976, când aveam aproape 13 ani, m-au chemat la lot, la Onești. Văzusem competiția din Canada lipită de televizor, i-am și spus mamei că ar fi minunat să fiu alături de fete, iar asta s-a și întâmplat. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să concurez alături de Nadia, cu care am devenit colege de suferință până am ieșit din activitate. Îmi închipuiam la început că viața va fi roz, așa părea de la TV, dar am ajuns repede cu picioarele pe pământ.

Playsport: La ce vă referiți?

Emilia Eberle: Fusesem într-o scurtă vacanță în Ungaria cu o mătușă a mamei, m-am întors urgent în țară ca să merg la lot, mi-am făcut repede bagajele și am plecat la Onești. Când am ajuns, Bela Karoly ne-a întâmpinat pe mine și pe mama cu un zâmbet larg și o îmbrățișare. Era un munte de om! Am început să tremur. Ne-a arătat camera în care voi locui la cămin, cu patru paturi în încăpere. Eram tare slăbuță, iar mama mi-a lăsat o chiflă în sertar, m-a mângâiat și a fugit la tren, că n-a avut decât o oră la dispoziție. Numai ce-am apucat să-mi deschid valiza ca să-mi aranjez lucrurile, când Bela a intrat val-vârtej în cameră, a deschis sertarul, a luat chifla și mi-a dat o palmă de-am zburat!

”Eram cea mai fericită dacă terminam un concurs fără să o încasez”

Playsport: Așa, din senin?

Emilia Eberle: Exact! Am fost șocată. Am început să plâng. Urla la mine: ”Dacă te mai prind o singură dată că mănânci așa ceva, te omor!”. Tot universul meu s-a prăbușit încă din prima zi la Onești. Era cu totul altceva decât îmi imaginasem din imaginile de pe televizor.

Playsport: Aveți origini maghiare și germane, asta nu era pe placul regimului comunist. Au încercat să vă schimbe numele, așa cum s-a întâmplat cu alți sportivi?

Emilia Eberle: În primul rând, au folosit al doilea meu prenume, Emilia. Primul este Gertrude. Sau Trudi, cum mi se spunea până atunci. Sau cum mi se spune acum. Dar fiind cu conotații nemțești, Gertrude a fost abandonat. Apoi, când am început să ies la concursuri internaționale, au vrut să-mi schimbe numele de familie. Mi-a povestit mama că au abordat-o și i-au cerut ca eu să devin Eberlescu. S-a opus cu vehemență. Le-a zis: ”Totul până aici! Stop!”. Și n-au mai insistat. Pentru mine n-au contat însă originele. M-am simțit dintotdeauna româncă. 

Playsport: Cea dintâi mare performanță externă a fost la Mondialul din 1979, la Fort Worth, în SUA. Aur la sol și cu echipa, prima dată când le-ați învins pe sovietice. Cu ce ați rămas de la acel concurs?

Emilia Eberle: Cu satisfacția că n-am încasat bătaie de la Karoly!

Playsport: Poftim?

Emilia Eberle: Da! Cum ați auzit! Pentru mine e foarte greu să explic ce-am trăit și ce-am simțit. Bătăi, înfometări. Când terminam un concurs fără să încasez o bătaie eram cea mai fericită. Știam că ne bătea până la sânge dacă am fi căzut de pe bârnă sau dacă aveam un ușor dezechilibru sau cine știe ce alt motiv.

”Marta m-a bătut crunt în baie în timpul Olimpiadei de la Moscova”

Playsport: Se spune că erați clienta preferată a soților Karoly în materie de agresiuni. 

Emilia Eberle: Așa e! Când mă urcam pe aparat, aveam în minte la fiecare mișcare doar acest gând: că trebuie să mă prezint imediat la baie dacă greșesc. Ne spunea: ”Dacă iese ceva rău, vii direct la baie de pe podium”. Știam că urmează o bătaie strașnică.

Playsport: Baia era locul unde nu existau martori, nu?

Emilia Eberle: Da. La Olimpiada de la Moscova din 1980 aș fi putut câștiga bârna. Am căzut însă la un element, pe care cred că l-am ratat doar de două ori în viața mea. Dar am ratat atunci fiindcă eram complet dominată de temerea că voi fi bătută și înfometată. Conform ordinelor, m-am dus imediat la baie, unde mă aștepta Marta. M-a bătut crunt! Crunt! Norocul meu a fost că a venit acolo coregraful Geza Poszar care m-a salvat.

Playsport: Vă lovea cu palmele, cu pumnii, cu picioarele?

Emilia Eberle: Cu orice apuca! Nici n-aveam voie să mă apăr. Am ridicat mâna odată ca să mă protejez, fiindcă mă durea foarte tare în locul în care dădea Bela, după cap. Avea o palmă imensă și grea. Mi-a luat mâna și a început să mă înjure: ”Ce? Te aperi, proasto?”.

Playsport: Ce era în sufletul dumneavoastră în acele clipe?

Emilia Eberle: Am vrut să mă sinucid pe la 13-14 ani. Nu mai rezistam deja. Am plecat cu două colege în gară la Deva, unde ne mutasem de la Onești. Eram parcă împreună cu Marilena Perețeanu și cu Melita Ruhn. Sau cu Rodica Dunca. Nu mai știu exact. Hotărâsem să ne aruncăm în fața trenului. Dar când am văzut locomotiva aia așa mare, mi-am zis: ”Doamne ferește! Am acasă niște părinți care mă iubesc enorm. Ce-or să facă fără mine?”. A fost o chestie de o fracțiune de secundă. Gândul la ai mei m-a oprit în ultima clipă.

”Dacă mi-ai pune 100.000 de dolari cash pe masă, tot n-aș mai face gimnastică”

Playsport: Ne întoarcem la Fort Worth și la aurul mondial la sol, cu faimosul exercițiu realizat pe melodia ”Sania cu zurgălăi”. Ce-a însemnat, totuși, acel triumf istoric?

Emilia Eberle: A însemnat doar că am făcut bine exercițiul, am terminat și gata! Nici n-a mai contat momentul când mi s-a pus aurul la gât. A fost o muncă enormă și multă suferință în spate. Chiar mă gândeam în ultimele luni că a fost mare lucru ce-am făcut noi atunci. Dar nici nu m-au mai interesat medaliile. Le-am ținut într-un pod vreo 40 de ani. Abia recent le-am scos la lumină și vreau să fac un pic de ordine printre ele, să amenajez un colț acasă, la Sacramento.

Playsport: Moscova 1980, de două ori argint, cu echipa și la paralele. Aparatul preferat, nu?

Emilia Eberle: Așa e, iar la Moscova mi s-a furat, pur și simplu, medalia de aur. Intrasem în finală cu cea mai mare notă. Am făcut un exercițiu foarte bun, o aterizare perfectă. M-am lipit de saltea. În schimb, rivala mea din RDG, Maxi Gnauck, a comis o greșeală destul de mare, fiindcă a făcut doi-trei pași când a coborât de pe aparat. Credeam că sunt pe locul 1, dar am urcat pe treapta a doua. Am văzut agitație în delegația noastră, dar n-am înțeles atunci prea multe. Președintele federației internaționale era însă tot din RDG și probabil a tras sforile să câștige Gnauck.

Playsport: Dacă ați relua firul vieții, ați alege același drum?

Emilia Eberle: Mă întreabă mulți asta și în America. Dar le spun tuturor: n-aș mai face gimnastică nici dacă mi-ai pune pe masă 100.000 de dolari cash. Aș alege să devin psiholog pediatru sau sportiv. Ori să mă ocup de gimnastică medicală.

”Am muncit un an în fabrica de ceasuri din Arad”

Playsport: Ați renunțat la sport în 1983. Cum a fost intrarea în viața reală?

Emilia Eberle: Foarte abruptă. Pe noi ne țineau într-un glob de sticlă. Habar n-aveam ce se întâmplă în jurul nostru! Nici să ridicăm capul nu puteam. Mă mai abordează azi pe la diferite competiții foști sportivi din generația mea, de prin toată lumea, și-mi spun: ”Hello, îți mai amintești concursul X?”. Dau din umeri, nu-i recunosc și le povestesc despre cum funcționau lucrurile în România. Mă înțeleg. Și finalul carierei a însemnat un moment dur. Am fost lăsată pur și simplu pe stradă după Universiada de la Edmonton, din Canada. Nu m-a mai chemat nimeni la lot, post de antrenor la Clubul Sportiv din Arad nu exista, așa că am ajuns să lucrez în două schimburi la fabrica de ceasuri.

Playsport: Și ce făceați concret acolo?

Emilia Eberle: Montam piese. Mi-a plăcut. Chiar lucram foarte repede de mi-au zis colegele: ”Fato, las-o mai ușor, că ne bagă ăștia normă mai mare după ce pleci tu!”. Am stat cam un an, după care primul meu antrenor a ieșit la pensie și mi-a dat mie postul lui.

”A fost o zi minunată când soții Karoly au rămas în America”

Playsport: Ne întoarcem iar în timp, la fuga soților Karoly în SUA, în 1981, la capătul unui lung turneu demonstrativ prin America și Venezuela. Ați trăit pe viu evadarea celor doi!

Emilia Eberle: A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Urma să plecăm la aeroport pe la prânz, iar dimineața am avut câteva ore libere pentru cumpărături. Am ieșit din hotel și, imediat, m-a strigat Marta, că trebuie să ne întoarcem. M-am speriat. Am crezut că mă paște o altă bătaie, dar nu înțelegeam ce s-a mai întâmplat. Am urcat în camera antrenorilor. Îl așteptam pe Bela și-mi era clar că mi se pregătește din nou o corecție, cu pumnii, cu picioarele. Marta se plimba foarte agitată de la geam la ușă și înapoi. A apărut Bela după vreo jumătate de ceas. Calm, amabil, neobișnuit de liniștit. Și-mi zic: ”Trudi, noi nu mai revenim în România”. ”Adică rămâneți în America?”, am deschis gura.

Playsport: V-au făcut această confesiune?

Emilia Eberle: Da. M-au sfătuit să nu spun nimănui până la prânz, când era fixată întâlnirea în holul hotelului ca să plecăm spre aeroport. Mi-au vorbit pentru prima dată în ungurește și m-au rugat să iau un geamantan pentru fiica lor, Andreea. Mă mânca limba să le transmit fetelor că scăpăm de dracu’, dar n-am scos o vorbă. M-au întrebat dacă pot lua o valiză și pentru soția și fata lui Geza Poszar, coregraful, fiindcă va rămâne și el. Am început să plâng când am auzit asta. Îl iubeam așa mult pe Geza, fiindcă ne apăra, ne scotea din mâinile celor doi diavoli. Bela și Marta au ieșit apoi din cameră, i-am văzut pe geam cum au zbughit-o prin spatele hotelului. Și-au aruncat niște bagaje într-un taxi și au dispărut.

Playsport: Cum ați reacționat?

Emilia Eberle: Am plecat imediat la cumpărături și am luat ciocolată de toți banii. Știam că nu mai are cine să ne bată. Ardeam să le dau vestea și colegelor, nu știu dacă Nadia nu era deja la curent cu informația. La 12, la întâlnirea de la hotel, m-a abordat securistul lotului să mă întrebe dacă știu ceva de antrenori, care nu mai apăreau. Am dat din umeri, fiindcă mi-era teamă să nu mă ducă la închisoare, să aibă de suferit părinții dacă mă dau de gol. Așa gândeam atunci. Abia când am urcat în avion am deschis subiectul cu fetele. Curios e că nimeni nu m-a luat la întrebări pentru că trăgeam trei valize mari după mine. Una dintre genți era chiar transparentă, plină cu jucării, am luat de la recepție câteva abțibilduri mari ca să o acopăr, să nu se vadă ce e înăuntru.

Evadarea în Ungaria. ”M-am trezit cu țeava unei puști la tâmplă”

Playsport: În vara lui 1989 ați fost eroina propriei evadări, ați fugit în Ungaria, cu doar câteva luni înainte să dispară și Nadia în America și aproape de căderea lui Ceaușescu.

Emilia Eberle: Dacă știam ce se va întâmpla, probabil că nu plecam. Am luat decizia pe loc, la propunerea unei prietene, care a zis că poate aranja cu o călăuză să trecem fraudulos granița. În capul meu era să ajung în America, unde găsesc ciocolată, Coca Cola, șervețele, hârtie igienică, napolitane și cafea. Eu pentru asta am evadat. Am fost trei persoane, ne-am pornit pe 18 mai seara, pe la ora 22:00, iar dimineața la 03:00 eram în Ungaria, liberi.

Playsport: Presupun că ați trăit ceva aventuri în acele ore.

Emilia Eberle: Fratele meu a fost singurul din familie care a știut ce pun la cale. M-a dus cu mașina până la Pecica și de acolo am pornit tot grupul peste câmpuri, peste garduri electrificate. Mi-am luat cu mine doar o gentuță cu o pereche de blugi, un tricou galben, adidașii pe care-i cumpărasem din Japonia și un prosop, pe care-l am și acum în SUA. Nu bani, nu acte. I-am plătit călăuzei în jur de 3.500 de lei, cam un salariu și jumătate. Omul lucrase pe graniță, știa socotelile, cum se schimbă gărzile, pe unde patrulează soldații. Am nimerit însă într-o noapte cu lună plină și, chiar dacă eram îmbrăcați în negru, mă temeam să nu fim reperați. Am traversat canale pline cu nămol, am răsuflat ușurați când au trecut pe lângă noi vameșii fără câini, am stat cu gura lipită de pământ, de-i simt și acum gustul dacă mă gândesc. Ne-am și pierdut la un moment dat de ghid.

Playsport: Și ce-ați făcut?

Emilia Eberle: Am mers pe dibuite. Am nimerit printr-o pădure, ne-am zgâriat îngrozitor de la crengi. Sângeram toată. Am zis că ne ducem înainte până vedem niște semne de circulație în limba maghiară, să ne dăm seama că am ajuns în Ungaria. Așa s-a și întâmplat. Am lăsat hainele murdare la o margine de drum, m-am schimbat, iar când am ajuns la o intersecție m-am pomenit efectiv cu țeava unei puști la tâmplă. Era un soldat maghiar. Am început să tremur. O secundă mi s-a părut o veșnicie. Când a aflat că venim din România, ne-a condus la o cazarmă, mi-am declinat identitatea. ”Cum? Ești celebra gimnastă?”. ”Da”. Am ajuns în scurt timp la Budapesta, am stat la mătușa mamei mele, am prins și un post ca antrenoare de gimnastică, iar lucrurile au evoluat.

”Sunt momente în care cad efectiv din picioare”

Playsport: Acolo l-ați cunsocut și pe fostul soț, Ferenc Kollar, ați plecat împreună în America în 1991.

Emilia Eberle: Am stat patru luni și jumătate acasă, m-a ajutat foarte mult Geza Poszar, cu care intrasem în contact încă de la Budapesta. Mi-a zis că știe o familie de americani care ar dori să sponsorizeze o fostă gimnastă pentru un job, m-am mutat din San Francisco în Sacramento, unde aveam apoi să lucrez foarte mulți ani chiar la sala lui Geza.

Playsport: Ne întoarcem la Bela Karoly. Care a fost cel mai dur moment pe care vi-l amintiți?

Emilia Eberle: Mă bătea în fiecare zi. E imposibil să numesc un singur moment. Mi-aduc aminte, de exemplu, că am căzut odată la un antrenament la paralele, mi-am rupt două coaste, iar Bela m-a cules de pe jos trăgându-mă de codițe și m-a pus din nou la treabă. M-am conformat, fiindcă știam că urmează teroarea dacă refuz, deși eram accidentată. Dar cel mai rău m-am simțit când am văzut cum a bătut-o în fața mea pe Marilena Perețeanu timp de jumătate de oră, până a făcut pe ea, săraca! M-am cutremurat. Nu mai eram în stare de nimic. Cum a putut omul ăsta să distrugă niște copii în goana după faimă? Eu am rămas cu sechele grave.

Playsport: Puteți detalia?

Emilia Eberle: Am coloana distrusă. Mi-au zis medicii că nu mai e nimic de făcut. Nu se poate opera. Mi-e imposibil să mă aplec. Dacă vreau să iau ceva de jos trebuie să mă pun în genunchi. Altfel nu merge. Nu vreau să mă gândesc de câte ori am căzut în cap la paralele, de câte ori am lucrat cu mâinile pline de sânge. Sunt complet paradită. Sunt momente în care efectiv cad din picioare de durere. Ce-am trăit anul trecut, n-am trăit niciodată. Suport, duc pe umeri suferința, dar ce pățesc cu coloana e dincolo de limitele mele.

Întrebare pentru antrenorii agresori: ”De ce a trebuit să mă bateți în așa hal?”

Playsport: L-ați mai întâlnit pe Bela Karoly după ce ați încheiat activitatea de sportivă?

Emilia Eberle: O singură dată l-am mai întâlnit, la un concurs lângă Sacramento. Când am ajuns acolo și știam că urmează să-l văd față în față, mi-a fost frică, deși nu mai avea cum să mă atingă. Dar mi-au revenit în minte toate episoadele, într-o secundă. El n-a avut însă nicio treabă. M-a pupat, m-a îmbrățișat, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Playsport: Ce le-ați spune însă acum soților Karoly dacă i-ați privi în ochi?

Emilia Eberle: De ce a trebuit să mă bateți în asemenea hal? De ce? Am fost un copil cuminte, am ascultat de părinți, de bunici, de oamenii maturi. Aș fi făcut aceleași lucruri bune în gimnastică și dacă m-ar fi tratat cu vorba blândă, cu o explicație, cu un suport lipsit de violență. Sunt convinsă însă că s-ar uita în ochii mei și mi-ar răspunde cu zâmbetul pe buze: ”Trudi, așa au fost vremurile!”. Erau dispuși să facă absolut orice pentru faimă. Am devenit și eu antrenoare, dar n-am îndrăznit niciodată să ridic mâna sau glasul la fetițe.

„Pur și simplu, mi-e groază de războiul din Ucraina”

Playsport: Ce părere aveți de tragediile războiului din Ucraina?

Emilia Eberle: Am la sală copii din Rusia, din Ucraina, din Mexic, din Belarus, din Ungaria sau România. Nu mă interesează de unde vine fiecare. Abia aștept să revin în America, să-i reîntâlnesc, să vorbim, pentru că începutul războiului m-a prins în România. Mi-e teamă de ceea ce se poate întâmpla aici. Pe mama aș vrea s-o iau cu mine în SUA, dar n-are pașaport, nici nu știu pe cine să rog să mă ajute cu o viză pentru ea. Nu știu cum e mai bine. Mă îngrozește ideea că mor oameni nevinovați, copii. Mi-e greu. Foarte greu! Am discutat zilele trecute cu o parte dintre fetele mele de la sală, cu mămicile lor și, printre lacrimi, le-am rugat un singur lucru.

Playsport: Anume?

Emilia Eberle: Să nu se mai vaite nimeni că are o crăpătură în palmă, că a căzut copilul de trei ori de pe bârnă, că s-a prelungit un concurs cu jumătate de oră și au pierdut o programare la un restaurant. Lumea se plânge de nimicuri. Să mulțumească toți lui Dumnezeu dacă au un acoperiș deasupra capului, o pâine de mâncat și un pat moale ca să doarmă în liniște! Mor copii nevinovați de foame, de gloanțe. Văd femei însărcinate care pleacă disperate, mai trag după ele și un copil mic. Mi-e groază. Pur și simplu, mi-e groază!

”Când jucam fotbal, aveam o mare plăcere să-i dau lui Bela peste glezne”

Playsport: Haideți să ne întoarcem, vă rog, la gimnastică și la un registru mai puțin apăsător! Dincolo de clipele de teroare, cred că erau și momente în care, alături de colege, încercați să vă relaxați, să glumiți. Rememorăm și astfel de episoade?

Emilia Eberle: Nu prea era loc de timp liber, dar când ne întorceam la cămin, în camere, nu ne mai săturam să-i bârfim pe Marta, pe Bela, cu toate agresiunile lor. Ne scoteau câteodată la fotbal și aveam o plăcere extraordinară să-i dau lui Bela numai la glezne când îl prindeam. Mi-aș fi dorit să-i rup picioarele, să nu-l mai vedem în sală. Mai erau vizitele părinților, când ne ascundeam în dulap ca să mâncăm prăjituri. Știam că atunci suntem cumva ferite de furia diavolului.

Playsport: Aveți vreo explicație pentru deșertul de azi din gimnastica românească?

Emilia Eberle: Nu înțeleg nimic. Mi-e imposibil să cred că nu mai avem fetițe care să-și dorească să ajungă precum Nadia. Ori că nu mai avem antrenori sau aparatura necesară. Mă doare ce se întâmplă. Sunt debusolată. Și mă tem că nimeni nu are un răspuns pentru a putea remedia situația. Cum să cazi atât de abrupt după ce ai fost nelipsit de pe podium timp de 30-40 de ani?

Playsport: Încheiem cu un mesaj optimist din partea marii campioane Emilia Eberle?

Emilia Eberle: Vreau să le mulțumesc tuturor celor care-și mai amintesc de noi, ne trimit mesaje frumoase și încurajări. Am descoperit în timp că avem mulți fani, rețelele sociale ne-au ajutat să intrăm în contact cu lumea. Sunt o persoană disponibilă nonstop, îmi place să discut cu oamenii, să povestim. Cele mai importante cuvinte acum sunt însă pace și sănătate! Asta urez tuturor: pace și sănătate!

Palmares Emilia Eberle

JO

2 x argint (Moscova 1980 – paralele, echipe)

CM

2 x aur (Fort Worth 1979 – sol, echipe)

argint (Strasbourg 1978 – echipe)

4 x bronz (Strasbourg 1978 – paralele, bârnă, sol; Fort Worth 1979 – paralele)

CE

3 x argint (Copenhaga 1979 – individual compus, paralele, bârnă)

Cupa Mondială

2 x aur* (paralele, bârnă)

argint (individual compus)

bronz (sol)

* toate la Tokyo 1979

Doar AȘA nu vei fi dat afara de la locul de muncă! Asta te scapă...

Anunț oficial de la PPC România. Cât vor plăti clienții acum pentru energia electrică