Toată forfota media din jurul vidului de pe banca naționalei seamănă mult cu roiala copiilor ieșiți puțini din pruncie, care au aflat că Moșul nu e tocmai Moșul, iar acum se căznesc să descopere ce vecin sau văr e de fapt sub barba albă lipită stângaci.
Dar dacă dăm deoparte, pentru o secundă, magia speculațiilor, dacă strângem beteala măcar în minte și o lăsăm doar pe brad, unde îi e locul, putem să ne răspundem drept ca să ne fie bine? De ce ai antrena, în fotbalul lui decembrie 2021 o națională? Și, mai mult: de ce ai antrena România?
Obiectivul financiar iese poate cel mai ușor din discuție. Cât câștigi la club versus la o națională merită o dezbatere mai profundă, dar mai toate concluziile și studiile de caz ne arată c[ varianta primei reprezentative e aproape totdeauna pierzătoare. Așadar, adio bani, am scăpat de-o grijă!
E o miză sportivă pentru tine, ca tehnician, să pregătești o națională? Este dacă ai peste 75% șanse mai mereu să fii prezent la un turneu final european și mondial. Și, cu atât mai mult, dacă te poți lupta pentru semifinale, finale sau trofee. Dacă nu, nu. La noi, nu.
În cazul nostru, România e în momentul de față în Liga Națiunilor pe locul 26 din 55 de țări. Raportat la Liga 1, tricolorii sunt un FC Argeș, o Chindia a Europei. Cu tot respectul, uite așa se restrânge brusc aria visătorilor la postul de selecționer.
Ce miză sportivă să fie, ce provocare, când ai doar câteva meciuri pe an iar în restul timpului urmărești jucătorii la cluburi fără să poți influența cu ceva forma, traiectoria sau dezvoltarea lor?
Materia ta primă pentru cozonacul de Sărbători (câteva pe an, pentru că sunt câteva meciuri, am fixat deja asta) se face covrig, franzelă sau gogoașă în fiecare week-end. Aluatul e în mâinile antrenorilor de la club.
Apoi, primești jucătorii cu doar 3-4 antrenamente înainte de meciuri. Ce să faci mai repede și mai mult?
Selecționerii Europei de azi fac parte din 4 categorii mari și late. Avem, întâi, antrenori tineri, promovați adesea de la U21, aflați la început de drum, și apoi antrenori la final de carieră. Aceste două categorii sunt majoritare.
Urmează categoria antrenorilor foarte buni de la naționale foarte mari care se pot întoarce oricând în circuitul cluburilor europene extraordinare.
Și, la final, selecționerii de profesie, a căror carieră a gravitat mereu în jurul acestei nișe din antrenorat, deloc la cluburi sau rareori, iar atunci cu performanțe mult mai puține. Luați și selecționerii României din ultimul deceniu și îi vei insera ușor în formatul acesta!
Așadar, ideea că după un mandat la națională îți vei deschide larg oportunitățile profesionale e doar un mit. Merge doar în cazul celor la început de drum. Și cam atât! Anghel Iordănescu s-a retras după ultima experiență. Daum, la fel. Victor Pițurcă a încercat la club, a eșuat. Cosmin Contra a revenit la club prin prisma unui CV la nivel de club și nu în urma rezultatelor cu România, să fim sinceri.
Hai să ne uităm puțin peste selecționerii țărilor care au fost la EURO 2016, ultima noastră prezență la un turneu final! Ce a urmat după EURO și ce fac azi, la 5 ani distanță?
Ei bine, nu mai puțin de 12 dintre ei fie s-au retras (adică erau pe final de carieră, cum am spus mai sus), fie nu au angajament de ceva vreme! Ei sunt Hodgson (Anglia), Lagerback (Islanda), Koller (Austria), Hamren (Suedia), Cacic (Croația), O’Neill (Irlanda), Del Bosque (Spania), Nawalka (Polonia), Fomenko (Ucraina), Kozak (Slovacia), Iordănescu (România), Coleman (Țara Galilor).
De ce ai antrena acum România? Am clarificat zona financiară, ne-am lămurit și cu miza sportivă, am epuizat și oportunitățile profesionale ulterioare.
Ar mai rămâne ceva, totuși.
Iei România și o califici la un turneu final unde nu te faci de râs. Pentru ce? Pentru tine, pentru istoria fotbalului, pentru generațiile de copii români care iubesc fotbalul, pentru cei care îl vor descoperi prin tine. Și pentru că tuturor ne place să fim aplaudați și iubiți de români.
E mult? E puțin? Pentru unii poate fi totul, pentru alții poate fi doar beteală. Precum Crăciunul.