„Dinamo joacă din adâncul inimii”. Așa spune cântecul galeriei. Pe Slavko Perovic, chiar inima nu l-a mai lăsat să joace pentru Dinamo. Și nu e o figură de stil. E un crud EKG al destinului. La 31 de ani, atacantul sârb a fost nevoit să accepte realitatea medicilor și să renunțe la fotbal. „Am fost furios pentru că fotbalul e viața mea. Până să vin în România, niciun doctor nu mi-a spus că nu am voie să joc. Este o anomalie la inimă permisă, dar poate a fost un semn de la Dumnezeu. Poate mi-au făcut un bine”, spune fostul vârf, într-un interviu acordat pentru PlaySport.ro. Poate. Un „poate” de care Hîldan și Ekeng nu au mai avut parte. Pentru că inima lor nu a mai bătut, măcăr o dată… furioasă. Plecați cu tricoul lui Dinamo pe ei, Cătălin și Patrick au devenit eterni în cântecul galeriei. „Câini până la moarte și dincolo de ea…”
Slavko Perovic a fost un trecător prin „Ștefan cel Mare”. A strâns 16 meciuri, 8 goluri și doi dinți ciobiți, după ce Iulian Cristea i-a degajat maxilarul într-un derby pe arenă. Și a mai strâns ceva. Cinci salarii neplătite. „Am de primit „doar” cinci salarii restante. Știu că alți jucători străini au mers la FIFA ca să-și ceară banii, dar eu nu am vrut să caut dreptate acolo. Clubul se află într-o situație grea, iar eu am un respect foarte mare pentru fani, pentru tot ceea ce mi-a oferit Dinamo sufletește, astfel că mai pot aștepta. Ne putem înțelege ca niște oameni adevărați, după ce problemele majore se vor rezolva”.
În astfel de cazuri alții au făcut notificări, au mers la comisii, s-au umplut de guturai în presă. Și e normal, e munca lor, sunt banii lor și e dreptul lor. Nu sunt de condamnat, chiar merită aprecierea, plata e o formă de respect. Respectul de sine. Slavko spune că are răbdare, nu merge la FIFA, conștientizează o situație pe care acei unii, chiar mai apropiați de stemă și culori, poate nu au înțeles-o. Din nou același… poate. Chiar dacă i-a rămas tibișir, lui Perovic, Dinamo i-a ajuns în suflet. „Am stat doar un an la Dinamo, dar mi-a intrat la suflet acest club. O să fie mereu parte din viața mea. Nu am fost apreciat de unii oameni de acolo, dar nu poți mulțumi pe toată lumea”. Dacă ar fi deschis proces la TAS, până acum, sau cât de curând- e coadă mare la Lausanne și noi, românii, avem ghișeu-, Perovic ar fi câștigat procesul. Dosarul lui cu șină ar fi devenit o nouă sarcină pentru licență. Dar pe el, un sârb sentimental, cu 16 meciuri, opt goluri și două plombe, nu l-a lăsat adâncul inimii să-și pârască ultimul club din carieră la FIFA. Și asta, într-un fotbal mercantil, plin de mercenari, corporatizat până la ultima fotogramă, chiar că e o anomalie. Anomalia lui Perovic nu are nevoie de vreun stent, un simplu cuvânt, RESPECT, îi este suficient și-i devine tratament. Spus din adâncul inimii!