Atunci când n-am avut de toate

Cătălin Mureșanu / 28.10.2021, 19:41
Atunci când n-am avut de toate

„Era ministrul ăsta, stomatologul… uite că nu-mi mai aduc aminte”. Pe birou este o învălmășeală stranie. Peste tot sunt planificatoare de pastile. Toate sunt pline cu drajeuri de diferite culori. E luni. „Bănicioiu, ăsta era…”. Ana Pascu își aduce aminte după câteva secunde.

În 2014 a mers la Bănicioiu, pe atunci era ministrul Tineretului și Sportului, pentru a obține o finanțare în vederea organizării în România a campionatului mondial de scrimă.

„Mi-a spus că nu poate da o asemenea sumă, mă refer la acești 600.000 de euro. Și cu asta s-a terminat, cu lacrimi în ochi i-am dat telefon președintelui Federației Internaționale de Scrimă și i-am spus că îmi pare rău, nu putem organiza”.

„Avem de toate…”

Peste un an, în chiar prima zi a lui noiembrie, la câteva ore după incendiul din Colectiv, același Bănicioiu, devenit între timp alt ministru, al Sănătății, declara, sigur pe el: „avem de toate, medicii noștri pot face cu brio situației”. Tot ce aveam erau infecțiile nosocomiale din spitale.

Fatale pentru mulți dintre cei arși la Colectiv. În ușa Spitalului de Urgență Floreasca, Bănicioiu s-a revăzut cu Ana Pascu. Urma să afle că o mamă găsise undeva, ceva ce spitalul nu avea.

Șase ani și, de la avem de toate, nu avem nici măcar un vinovat

10 zile mai târziu, Alexandru Pascu, fiul Anei Pascu, basistul formației Goodbye to Gravity, se stingea în avionul care l-a transportat în Franța.

Au trecut șase ani. România nu a învățat nimic din drama de la Colectiv. Justiția nu a găsit vinovații, iar Ana Pascu încearcă să-și mascheze durerea pierderii unicului fiu.

„Nu există zi lăsată de Dumnezeu, fără ca, atunci când pun capul pe pernă, să nu lăcrimez. În rest, mă abțin foarte bine, controlez foarte bine, scrima te învață cum să ascunzi o durere, însă asta m-a depășit total. Nu am înțeles de ce trebuia să întâmple așa ceva, nu am înțeles cum s-a întâmplat, nu știu aproape nimic din tot episodul ăsta”, spune fosta președintă a federației de Scrimă.

La 77 de ani, Ana Pascu s-a refugiat în muncă, merge la birou în fiecare zi, urmează această terapie care o ține departe de întrebări fără răspuns, depresie, reproșuri. Pernele îmbibate cu lacrimi cunosc, cu adevărat, suferința ei. „De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri!”.

În aceşti ani, în care au fost măcinate atâtea termene dintr-un proces fără soluţie, fosta floretistă a obosit, nu are putere să mai calce pe holurile Tribunalului. S-a resemnat în aprinde veșnice lumânări. „E dureros, însă sunt șase ani domnule, șase! Știți ceva? Nu mi-l aduce înapoi!”.

De fiecare dată se rotește prin viață acest octombrie. Apoi noiembrie. Cu al lui 11 crunt. Și decembrie. Tot cu 11. Atunci e ziua lui Alex. Şi trec şi mai lasă, în planificator, o altă pastilă.

O rază de speranță, o restanță dintr-o altă viață

Ana Pascu a învăţat să trăiască cu pieptul zdrobit . Puterea pentru o nouă zi şi-o ia dintre pereţii biroului. Acasă, în perne, îşi varsă gândurile. Şi totuşi a mai rămas o speranţă. O restanţă dintr-o altă viaţă care s-a terminat pe 30 octombrie 2015. „Vreau să obțin un campionat mondial, să-l organizeze ei, eu o să dau tot ajutorul posibil. Ei! Copiii ăștia de aici, de la federație. Ei m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet”.