Craiova, acum despre atunci

Marius Mitran / 12.07.2021, 10:51
Craiova, acum despre atunci

Universitatea Craiova a învins, la loviturile de departajare, cu 4-2, pe C.F.R. Cluj, sâmbătă seara, pe Arena Națională, reușind să cucerească, în premieră, Supercupa României. Iată o frază. Un enunț. O punere în temă. O știre, dacă vreți. De care a aflat, deja, toată lumea. Un tipar.
Balzac spunea că toți oamenii din lume pot fi încadrați în cel mult zece tipare, doar geniile reușind să scape de această fixare în proiect.

Singura echipă de geniu și de genii din istoria fotbalului nostru

Există omul neadaptat, baba absolută, fata bătrână, tipul celui care vrea să capteze atenția, zgârcitul, avocatul fără cauză etc. Nu îmi mai aduc aminte prea mult din teoria literaturii și nici despre noi, cei care ne ocupam de ea în Facultatea de Filologie de acum mai bine de 30 de ani.
Știrea cu care am început un text care deja vă plictisește, probabil, e adevărată, și aproape veche. Ceea ce nu spune este că Universitatea Craiova nu mai încape de mult în cuvinte. Poți da știri despre ea, dar nu mai poți să o fixezi într-o tipologie care să țină cont de ereditate, condiții de supraviețuire sau de mediu. Cred că este singura echipă de geniu și de genii din istoria fotbalului nostru, în situația în care nu jocul ei trimite acolo. Jocul de sâmbătă, despre el spun.

Adică la genialitate, la unicitate, la fenomen. Și iată de ce scriu, poate a mia oară, un text despre această parte din timpul vieții mele, despre un oraș care trăiește după regulile lui, rareori înțelese de cei din afară, și despre o echipă care nu se supune nici unei legi în afară de cea a propriei existențe făcătoare de minuni.

Pe teren e Craiova aceea unică, irepetabilă, transcedentală

Aproape nimic nu a fost, însă, ieșit din comun sâmbătă, pe gazon, la meciul dintre Universitatea și C.F.R. Cluj. Stadionul aproape gol, nu mai mult de 4-5000 de oameni. Cald, sufocant de cald. Persoane din federație care trec încolo și încoace, ziariști cu care mă salut, prieteni de la Craiova, meciul care nu are cine știe ce ritm, Ouzounidis calm, în fața băncii de rezerve, Șumudică și mai liniștit, ce paradox, plimbându-se prin careul trasat în dreptul băncii sale. Totul plăcut, liniștit, terenul impecabil, mulțumim Euro!, nimeni nu trage la poartă, culoarele se închid întotdeauna la timp în fața oricărui jucător căruia i-ar trece prin cap ideea să se avânte mai mult, se vede ușor că energia e păstrată pentru minutul următor, încă nu e momentul să forțăm, încă nu…Și nimeni nu forțează. E timp. Unul în care Craiova mărturisește și transmite ceva.

Pentru că nu pe teren e Craiova aceea unică, irepetabilă, transcedentală. Pe iarbă sunt jucătorii acestui an, ai unui timp dat care poate să-i conducă și pe ei foarte sus, să-i facă să îmbrace tricourile de campioni la sfârșitul unui sezon care se presupune a fi, pentru toată lumea, cel mai dificil de stăpânit dintre toate ale ultimului deceniu, cel puțin. Sau să-i califice în grupele Conference League, în chiar această toamnă.
Repet, însă, nu de pe teren veneau semnele unei echipe care s-a jucat zeci de ani cu istoria, cu primejdia și s-a aflat față în față mai mereu cu nedreptatea instituționalizată. Ci din peluza din stânga tribunei oficiale, unde nu mai mult de trei mii de oameni au cântat și au spus o poveste.

Craiova acelor nopți albastre trăiește azi și prin ei

Oamenii aceia nu au fost, cu siguranță, nici măcar unul dintre ei, în 1974, la Ploiești, când Universitatea a rezistat pe un 0-0 necesar ca aerul și a luat primul titlu. Nici în 1977, pe Republicii, când a învins Steaua cu 2-1, Balaci și Cârțu, și a câștigat prima Cupă a României. Ar fi trebuit să aibă astăzi, la 47 sau 44 de ani de la acele zile, o altă vârstă, dacă atunci ar fi cântat în tribune pentru fascinanta echipă cu nume academic.
Nu erau acolo. Nu au fost nici la primul event, în 1981, și, foarte probabil, nici când Balaci a trimis echipa în finala Cupei UEFA pentru 37 de minute și o eternitate, în ziua de 20 Aprilie 1983, executând cu piciorul stâng, cel care îl va trăda peste puțin timp, o lovitură liberă obținută de Țicleanu. 22, 23 de metri, lateral dreapta de poarta Benficăi.

Aceste mii de suporteri au trăit din peluză doar momentul cuceririi primei Supercupe din istoria clubului pe care îl iubesc. Și care s-a petrecut sâmbăta trecută.

Cântecele invocate de ei au traversat însă timpul și i-au împins pe toți în lumea de azi ca și cum ar fi fost martorii lumii de ieri. Craiova pe care ei au scris-o pe ultimele pagini ale caietelor când erau liceeni, aceea care începea cu Lung, Negrilă, Tilihoi și se termina , în josul paginii, așezată ca un teren, cu Cămătaru și Cârțu, Craiova acelor nopți albastre trăiește azi și prin ei. Sau mai ales prin ei, pentru că existența lor obligă enorm. Ei nu au plecat în aceste zeci de ani, nu s-au transferat, nu au venit de undeva, nu au cerut și nu au uitat nimic. Acești băieți au înțeles că ei sunt continuarea poveștii.

Craiova e unică și fascinează tocmai prin ideea în care crede

Craiova lor nu intră în nici un tipar imaginat de autorul Comediei umane, chiar dacă poate fi asimilată unui singur personaj. Nu e clubul cel mai bogat, nu e cel mai vechi, nu e martorul de profesie și nu e cel mai puternic. Nu e avocatul nimănui, ci doar al cauzei ei. Craiova e Iancu Jianu și e Brâncuși întors acasă, la Școala de Meserii.

Sigur că și alte echipe au istorie și oameni care să le cânte, știindu-le pe de rost. Destinul poate le-a ajutat mai mult. Poate. Sunt multe frumoase în lume. Multe.

Numai Craiova însă trăiește cu trecutul în față. E unică și fascinează tocmai prin ideea în care crede, cum că, la capătul acestui culoar al timpului, tot ce a fost se va întâmpla din nou. Nu e o religie, e o realitate. Și o chestiune de timp.