Cum am trăit primele meciuri ale tricolorilor după 8 ani de națională

Nu am putut să urmăresc live transmisiunea partidei României de la Podgorica, cu Muntenegru. Am știut asta cu câteva zile înainte. 

Iar la Zenica, aseară, a fost primul meci al naționalei din viața mea pe care l-am urmărit împreună cu fiul meu. Primul și pentru el, firește. Am fost ofițer de presă la națională aproape toți cei 10 ani ai lui, așadar mereu plecat de-acasă când juca România.

Am îmbătrânit, e clar! 😊

După această lungă perioadă în care am trătit toate meciurile din apropierea băncii, din postura ofițerului de presă, pe stadioane din țară și în deplasări, am simțit că nu pot să văd meciul cu Muntenegru. Crescusem cu ființa mea atâtea restarturi și am parcurs atâtea “înmormântări” în cei 8 ani încât, pentru prima oară în afara acestui carusel de emoții trăit lângă tricolori, aveam o neliniște și un soi de panică. Mi-am spus de mai multe ori că “joacă ei și fără mine”, dar mă frământa și gândul că aș fi putut să-i ajut, cu ce știu și pot eu, cu o vorbă, cu orice, ascultându-i, nu știu…

Așa că am văzut Muntenegru-România în zorii zilei, după ce am străbătut toate reacțiile post-meci din presă. Am urmărit meciul pe laptop, într-o liniște amplă și am stins lumina la final în aceeași tăcere. Nimic nou, vă spun sincer, asta am simțit. Nimic nou. 

Poate alții au trăit furie, dezamăgire, au avut forța să chibițeze nervos. Eu am trăit o operație fără pacient, timp de 90 de minute. Operație cu tot concertul de griji anterioare uneia, dar fără nimic după fluierul de start, stoarsă de esență.

FRF contestă la TAS sancțiunile primite de la UEFA în urma incidentelor din meciul cu…

Cine transmite la TV România – Kosovo, meciul finalului de an pentru echipa națională. Surpriză…

E un zeu rău la intrarea în cantonament? 

Mi-a părut și îmi pare rău de tricolori. E ceva care mă depășește și care cred că trece dincolo și de puterea de înțelegere a multor suporteri. Îndrăznesc să îi includ în această cateogrie și pe Daum, Contra, Rădoi, iar acum Edi Iordănescu. 

Dacă fotbalul e o religie, senzația e că un zeu meschin parcă fură totdeauna tricolorilor ceea ce știu să facă în fotbal atunci când intră pe poartă la Mogoșoaia în cantonament. Parcă anulează calitățile lor certe. Nu poți să joci totuși la campioana din Liga 1 sau la cluburile ei bune, în Serie A sau în ligi decente pentru Turcia, Ungaria ori Grecia, iar apoi să devii o variantă neverosimilă a ta, când intri în tricoul României.

Dacă aș fi știut vreodată de ce, dacă aș fi avut o soluție, aș fi spus-o. Atunci când eram acolo cu ei, ca să schimbăm ce se poate schimba. Dar nu am avut și nu am. Nu am fost angajat pentru asta, dar tot îmi pare rău că nu am inventat ceva.

Bucata de suflet unde suferă naționala

S-a vorbit de-a lungul acestor ani, mă refer doar la aceia pe care i-am lucrat la lotul național, de toate scenariile. Presiunea publicului, așteptările românilor, dulcea povară a generațiilor de turnee finale din trecut, lipsa echilibrului psihologic, lipsa voinței sau chiar prezența ei într-o proporție care destabilizează concentrarea. Supramotivare, frică, încredere și neîncredere. Orice. Tot. 

Cert e că la final, cu mici variațiuni, cu impresie mai bună sau mai proastă prin joc, am rămas la nivel de clasamente și calificări aproape mereu în același film.

Am avut atâtea momente de speranță și atâtea prăbușiri în jurul tricolorilor încât acum sunt pârjolit pe bucata din sufletul meu unde suferă naționala. Pentru că ea încă locuiește și suferă acolo, da! Nu mi-am pierdut încrederea niciodată în fiecare dintre ei, recunosc. Nu știu motivul, asta intră în sfera unui inexplicabil din categoria celui pentru care nu ne iese nimic.

Pentru mine, fotbalul e făcut din previzibil (sau constanță minunată) plus imprevizibil, arhetipal. În imprevizibil intră însăși natura jocului, dinamica, senzația că cel mic poate oricând pe teren să îl învingă pe cel mare, că nu e niciodată totul pierdut. Iar constanța, previzibilul, ține de lucrurile în care crezi. Echipa ta. Jucătorii tăi. Bucata de suflet cu naționala. 

Uite, poate de-aceea o să cred mereu în ei. Pentru că țin la ei, asta e cea mai simplă justificare.

Eu cred că, dintre toate, este frica

De ce am plecat? De ce aș mai fi rămas, ca să mă întorc la Tudor Arghezi. Sunt multe de spus aici și n-avem timp acum, dar vă spun doar că a fost greu, foarte greu, pe cât a fost de frumos!, să trăiești întreg și să lucrezi senin la jumătate drumului între tricolori și suporterii români, în acești ani. Am scris aseară în cronica de meci cu Bosnia-Herțegovina, ca o glumă amară: uite că nu eu le purtam ghinion….

S-a tot vorbit în aceste zile despre frică la națională. O frică a jucătorilor. Eu cred că ea e zeul rău de la intrarea în cantonament, la Mogoșoaia.

Îndrăznesc să cred că am regăsit-o în cel mai cumplit chip al concretului la Podgorica, per total, dar și aseară. Frica uriașă în formă de diamant, cu fiecare slipire devenind când neîncredere, când precipitare, când nervi. Aseară, în șutul lui Răzvan Marin, prima noastră zvâcnire ofensivă din meci. În șutul moale al lui Pușcaș după driblarea portarului. În respingerile apărătorilor. În ieșirea lui Niță din minutul 5, apoi la golul anulat al bosniacilor și chiar la golul încasat. 

Creștem un Liechtenstein în sinea noastră

Și mi-am adus aminte de o discuție pe care o port mai mereu cu prietenul Cătălin Gheorghiu, team managerul naționalei. Legată de Anghel Iordănescu și de preliminariile EURO 2016, când criticile majoritare vizau jocul inestetic (mai știți meciul de neprivit, 0-0 la Belfast cu Irlanda de Nord?) și “ciupirea” unor rezultate (0-0 acasă cu Grecia, 1-1 cu Finlanda la București, gol Hoban în prelungiri).

Ei bine, totdeauna când îmi aminteam cu Cătălin de aceea perioadă, singura transformată într-o calificare la un turneu final!, dincolo de greutățile ei, că au fost tare multe!, mereu împărtășeam aceeași concluzie: “Să știi, cu Iordănescu pe bancă, orice s-ar spune, mie nu îmi era frică înainte de meci”. Nici lui, nici mie. Era o siguranță pe care uneori se construia victoria, alteori doar remiza, mai rar eșecul. Dar nouă nu ne era frică, nouă din jurul echipei. Și cred că nici echipei. Nici jucătorilor nu le era.

Poate de aici trebuie început pentru ca lucrurile chiar să se schimbe. De la frică. 

Aseară, abia în minutul 15 al meciului cu Bosnia-Herțegovina fiul meu a avut prima reacție. “Am vrut să te întreb după ce am văzut așezarea în teren, dar am zis să aștept. De ce le-o fi frică? Că zici că suntem Liechtenstein când au jucat cu noi pe Arena Națională… ”. 

Până la final nu am fost Liechtenstein aseară. Dar nici eu nu am știut să răspund.

Liviu Guță, dispărut de doi ani de zile. Nimeni nu poate da de el: ”Mi-a...

Aoleu, Antonia dă COD ROȘU! A înnebunit pe toată lumea cu ultima apariție! Cum s-a...