Daniela Sofronie, fosta campioană olimpică, face mărturii tulburătoare despre chinurile depresiei: ”Izolare, anxietate, abuz de medicamente.Simt că-mi plesnește inima și nu mai pot merge”

Autor: Justin Gafiuc / 17.10.2021, 15:56
Daniela Sofronie, fosta campioană olimpică, face mărturii tulburătoare despre chinurile depresiei: ”Izolare, anxietate, abuz de medicamente.Simt că-mi plesnește inima și nu mai pot merge”

La sfârșitul lunii august, o postare pe facebook a unei ex-campioane olimpice tăia respirația. Medaliată cu aur pe echipe la JO Atena 2004, plus un argint la sol, fosta gimnastă Daniela Sofronie, 33 ani, povestea drama pe care o trăiește din copilărie.

„Da, sufăr de depresie de ani buni. Este o boală greu de suportat dacă nu este tratată. Până acum câțiva ani am reușit să țin insomniile sub control, dar, în timp, devenind foarte agresive, a trebuit să apelez la ajutorul specialiștilor. Simptome? Anxietate, dureri de picioare, izolare, nedorința de socializare, aproape o neputință de a merge, de a face pași. Acum doi ani am ajuns aproape în comă la spital și am reușit să îmi revin numai datorită ajutorului celor din jur, a doamnei dr. Cotan Raluca și a specialiștilor Centrului de Nevroze Predeal”, nota Sofronie.

Azi, după câteva săptămâni petrecute în centrul medical de la Predeal, a revenit acasă, la Constanța, unde lucrează ca antrenoare și încearcă să păstreze în continuare sub control o suferință ținută multă vreme secretă.

”La Constanța, am fost bătută, jignită, abuzată fizic și psihic”

– Dana, cum ești acum?

– M-am simțit mai bine câteva zile după ce am ieșit de la Predeal, apoi am început iar să nu mai dorm, să fiu dată peste cap.

– De când duci în spate această problemă?

– Păi, am intrat în sala de gimnastică la patru ani. Până pe la șase ani a fost foarte frumos. Ne jucam la antrenamente. A început apoi pregătirea intensă pentru primul concurs și, din cauza emoțiilor, a bătăilor, jignirilor, lovirilor, abuzurilor fizice și psihice suferite din partea antrenoarei, au început insomniile.

– Poți detalia aceste episoade?

– Cea mai mare bătaie am încasat-o într-o zi de 1 iunie. Seara, când făceam baie, am strigat-o pe mama să vină să mă ajute să mă spăl pe spate, și s-a speriat ce a văzut. Eram vânătă, dungă lângă dungă, ca o zebră. Fusesem lovită la club. Ne băteau cu ce apucau, cu umerașe, cu bețe.

”Foarte dure erau și jignirile la adresa părinților. Vă dați seama ce e în sufletul unui copil când mama sau tata sunt înjurați, batjocoriți”

”Nu închideam ochii o noapte întreagă”

– Nu le spuneai alor tăi ce pățești?

– Evitam. Îmi era teamă că mama mă va certa și ea dacă-i spun, mă va bănui poate că n-am făcut ceva bine sau că sunt minciuni. Așa percepeam cu mintea mea de copil. Plus că nu voiam să-mi supăr părinții. Preferam să strâng din dinți, să țin în mine, să discut cu colegele, să ne consolăm reciproc, pentru că și ele treceau prin experiențe identice. Bătaia era un mod de lucru atunci la Constanța. Dar mama, după ce a aflat ce se întâmplă, s-a dus peste antrenoare și a discutat cu ea. N-aș vrea să-i dau numele. De atunci, s-a oprit cu agresiunile, dar tot mai trimitea apropouri către părinți.

– Cât de agasante erau aceste episoade de depresie la început?

– Nu foarte agresive în primii ani. Nu dormeam două-trei noaptea. Dar când am ajuns la lotul olimpic de juniori la Onești, la 12 ani, mi se întâmpla deja să nu închid ochii o noapte întreagă. Eram dată complet peste cap a doua zi. Am discutat acolo cu antrenorii, le-am relatat prin ce trec, am primit un tratament pe bază de plante. M-a ajutat într-o oarecare măsură, dar nu foarte mult.

”La loturile olimpice n-am fost o dată lovită sau agresată”

– Bătăile au continuat și la Onești?

– Nu! Sub nicio formă! Asta cu violențele s-a întâmplat numai în perioada de la Constanța. La Onești am trăit una dintre cele mai frumoase perioade din viață. Era multă muncă, două antrenamente pe zi, un efort titanic, dar acolo a fost rampa de lansare. Antrenorii, soții Ponoran, știau cum să încline balanța, să îmbine utilul cu plăcutul. Mă duceam de drag la sală, nu cu teama că voi fi bătută sau umilită. La fel și la lotul mare, la Deva.

– Acolo la ce vârstă ai ajuns?

– La 15 ani. Mă și amuz acum când îmi aduc aminte că, atunci când l-am văzut prima dată pe Octavian Belu, cu prestanța lui și alura impunătoare, m-am cam intimidat. Nu știam cum să fac să nu-l supăr, să prind echipa, să mă autodepășesc la antrenamente. Și nu știu dacă-mi era mai frică de bârnă sau de Mariana Bitang! Aparatul ăsta a fost un chin pentru mine. Dacă fetele executau 10 integrale, eu trebuia să fac 20. Dacă repetau niște elemente de cinci ori, eu o făceam de zece ori. Nu acuz, ne-am înțeles bine, a încercat să-și facă treaba cu seriozitate.

”La lotul olimpic de senioare, la Deva, n-am spus absolut nimic despre suferința mea. Acolo erau multe fete, se ducea o luptă crâncenă pentru a fi în echipă, o concurență incredibilă. Am preferat să țin doar pentru mine problemele cu depresia”

”Intram în sală la antrenamente și izbucneam în plâns”

– Rememorăm aurul de la Atena?

– Concursul pe echipe era mereu scopul principal. Restul, pe aparate, a fost un bonus. Atena a însemnat un concurs extrem de solicitant, ne-am completat excepțional și am reușit să urcăm pe prima treaptă a podiumului. Iar la sol, unde figuram ca prima rezervă, am tras doar pentru că s-a accidentat Oana Ban. M-am gândit că e șansa mea, s-o fructific și a rezultat un argint. Îmi dorisem mult o medalie la paralele, aparatul meu preferat, dar, dintr-o mare dorință, am comis niște greșeli și am terminat doar pe locul cinci. Performanța de la Atena am conștientizat-o abia în anii ăștia din urmă, când, mai uitându-mă pe youtube, am realizat cât de multă lume ne-a fost alături, câtă bucurie am produs.

– Dar te-ai lăsat imediat după Olimpiadă, nu?

– N-am mai putut psihic. Organismul ar mai fi dus, dar am cedat mental. Intram în sală pentru antrenamente și începeam să plâng. Nu mai rezistam, pur și simplu, la cât de mult am tras! Dar în primele săptămâni după ce am terminat-o cu gimnastica m-am simțit ca un extraterestru. Nu știam încotro s-o apuc. Parcă nimerisem pe altă planetă. Până la urmă, m-a ajutat Elena Frâncu, șefa de atunci de la DJTS Constanța, și m-am angajat la Direcția de Sport.

”Acum, în calitate de antrenoare la Farul, nici prin cap nu-mi trece să pun cu copii în practică aceleași metode violente cu care am crescut eu la Constanța. Mai facem și glume, când e serios – e serios, ne mai certăm, dar n-am ridicat niciodată mâna la vreun copil și nici n-o voi face vreodată”

 

”Luam pastile cu pumnul și nu-mi păsa dacă mă mai trezesc”

– Spuneai că, din cauza efectelor depresiei, sunt momente în care nu mai poți nici măcar să mergi.

– Asta s-a întâmplat în urmă cu vreo trei, patru ani. Când mă apucă atacul de panică, mă cuprinde o frică teribilă, simt că-mi explodează inima. Dacă stau în picioare, tremur toată și nu știu dacă pot păși. Mă așez repede jos, de teamă să nu cad.

– Cât de frecvente sunt aceste episoade depresive?

– Lucrurile au evoluat în timp. La început s-au dezvoltat insomniile, temerile, momente de tristețe. Nu prea le-am băgat în seamă. Dar, trecând anii, boala a evoluat și am ajuns la un diagnostic de depresie recurentă, adică episoade ciclice. Stări de anxietate, izolare, refuz de a socializa, priveam în gol pe pereți, abuz de medicamente. Îmi doream să dorm nonstop, iar în faza cea mai dură nici nu mai îmi păsa dacă mă trezesc. Luam pastile cu pumnul, câte o folie de zece comprimate. Nu cu gândul de a mă sinucide, ci doar fiindcă voiam să dorm. Așa am și ajuns la un moment dat la spital aproape în stare de comă.

– Când revezi aceste episoade extreme cu ochii minții, cum te simți?

– Dacă-mi spunea cineva în urmă cu câțiva ani că voi ajunge în această stare, nu credeam o silabă. Să-mi fie greu să mă duc și până la magazin? Să mă simt sleită de puteri? Să nu mă pot da jos din pat? Sau să trag enorm de mine la muncă pentru a da randamentul normal? Uneori îmi e și teamă să nu-mi pierd jobul. Și intervenea și frica aceasta de a fi judecată de oameni, fiindcă mulți percep depresia ca pe un moft sau o fiță. De-asta am și ascuns o vreme situația mea, dar am decis până la urmă s-o fac publică, fiindcă sunt convinsă că există multe persoane ca mine și am considerat că trebuie să-mi iau inima-n dinți pentru a-mi spune povestea.

”Reacțiile au fost foarte pozitive după ce am anunțat prin ce trec. M-au sunat foști colegi, prieteni, am primit o grămadă de mesaje de încurajare și de susținere. Simt că oamenii îmi sunt alături”

”Tata nu mai poate vorbi, mama s-a ales cu o hepatita C prin spital”

– Familia cum se împacă cu această suferință a ta?

– Evident, mă susține din toate puterile. Mă refer la mama, în special, pentru că, la câțiva ani după ce am terminat cu gimnastica, exact când am intrat la facultate, tata a suferit un accident vascular. I s-au dat șanse reduse să mai trăiască. Și-a revenit, dar nu mai poate vorbi. A făcut apoi un infarct în brațele mele. I-au pus un stimulator cardiac, i s-a descoperit un anevrism între inimă și plămâni. Mergeam des la spital cu el, că făcea embolie pulmonară. La fiecare episod de tuse fugeam repede și trăgeam cu urechea dacă mai respiră sau nu. Acum e mai OK, la 60 de ani. Mama, săraca, n-are timpan, a trecut printr-o timpanoplastie. S-a ales și cu o hepatită C în spital. Tratament cu interferon, abia se ridica din pat. Toate lucrurile astea m-au uzat îngrozitor, m-au deprimat. Iar când i-am văzut pe ei bine, am căzut eu grav.

– Cum crezi că te vei descurca mai departe?

– E foarte greu. Dar am învățat să mă plimb cu depresia de mână. Un depresiv rămâne așa toată viața. Mi-am cunoscut însă mai bine corpul și acum, la cel mai mic semnal, mă duc imediat la medic să văd ce e de făcut. Când simt că o iau iar în jos, cer sfatul unui specialist.

”M-am îngrășat 20 de kilograme de când m-am lăsat de gimnastică. Nu mă simt deloc bine în pielea mea, știind cum eram în perioada de sportivă”

”M-a mișcat teribil necazul Larisei Iordache la Tokyo”

– Mai ții legătura cu fostele tale colege de lot olimpic?

– Avem un grup pe Whatsapp unde mai comunicăm. Mai vorbesc cu Monica Roșu, cu Andreea Răducan. E mai greu să ne vedem. Înainte organizam o masă în București o dată la două-trei luni, dar acum vorbim la telefon.

– Ce-i în sufletul tău când vezi că nu mai existăm în gimnastică?

– Am trăit o tristețe imensă și acum, la Tokyo. Ultima generație cu care ne-am bătut la medalii a fost în 2004, la Atena, și au trecut atâția ani de atunci. M-a mișcat teribil și necazul suferit de Larisa Iordache în Japonia, unde n-a putut concura din cauza unei accidentări. Cât să-i mai ceri însă și acestei fete, care a făcut niște sacrificii imense?A concurat cu dureri, a trecut prin operații, a suferit și marele necaz cu dispariția mamei. Am un respect enorm pentru Larisa!