Nu mai este un secret că în România sportivii de performanță nu sunt apreciați cu adevărat. Doar cei care au șansa să fie mai înzestrați, care pot ajunge să se lupte pentru o medalie olimpică, ajung să își facă un rost în țara noastră. În schimb, mulți alți sportivi muncesc zi de zi, fac sacrificii uriașe, fără ca cineva să îi cunoască sau să iasă din anonimat
Uneori, viața este atât de crudă, încât îi obligă să renunțe la pasiunea lor, la sportul căruia i-au dedicat tinerețea și copilăria, pentru că acesta nu le oferă șansa de a-și câștiga traiul în acest mod. Aceștia aleg să muncească în străinătate, iar România pierde mult din potențialul uman, nu doar sportiv.
Să fi sportiv în România, reprezintă un act de curaj. Dacă nu aduci medalii, dacă nu evoluezi la Olimpiadă și nu pot politicienii să își facă poze cu tine, ești condamnat. Nimeni nu te va băga în seamă, mai ales dacă sportul tău nu stârnește interesul sponsorilor sau al fanilor. Și aceștia aleg alt drum în viață.
O poveste emoționantă a fost relatată de jurnalistul Octavian Herța, pe pagina sa de Facebook. Acesta relatează un episod, din urmă cu trei ani de zile, pe când avea un job în Londra. Jurnalistul trebuia să supravegheze modernizarea a două etaje dintr-o clădire. Era vorba de o muncă grea, care implica inclusiv căratul deșeurilor, printre care se regăseau resturile pereților dărâmați, de sticlă sau a mobilierului demontat. Pe lângă efortul fizic implicat, muncitorii trebuiau să aibă grijă și de propria siguranță, iar la finalul zilei locul trebuia curățat la perfecție. Echipa care se ocupa de toată această operațiune era formată din 4 români, veniți să câștige o pâine puțin mai albă în Anglia.
Dintre aceștia, unul din muncitori avea în spate o poveste dramatică, descoperită întâmplător de jurnalist.
Fostul sportiv, care atunci avea 24 de ani, i-a relatat lui Octavian povestea sa, într-o pauză. Jurnalistul observase că bărbatul nu lua pauze și căra greutățile cele mai mari, fără să se plângă deloc. Spre surprinderea acestuia, a aflat că bărbatul practicase haltere, în România. Absolvent al unei facultăți de Educație Fizică și Sport, tânărul alesese să practice haltere. Și a ajuns chiar la un nivel superior.
Câștigase titluri naționale, urcase pe podium la competiții internaționale de juniori. Participase la campionatele mondiale, acolo unde a reprezentat cu onoare România. Și ajunsese, la câțiva ani distanță, să care molozul și să dărâme pereți pe șantiere, în Anglia. Asta deși era pasionat de sport și ar fi vrut să își urmeze vocația.
Boala cruntă de care suferea mama lui a decis altfel. Și sistemul stricat din România, care nu îi permitea să trăiască decent, din activitatea lui. Așa că a fost nevoit să aleagă munca grea, în construcții, pentru a putea strânge bani de tratament pentru mama lui. Iar noi am pierdut, probabil, un profesor bun de sport pentru copii. Un sportiv pasionat. Un potențial campion. Încă unul
Octavian Herța nu i-a dat numele bărbatului. Poate nu l-a ținut minte, sau poate că a vrut ca acesta să rămână în anonimatul în care societatea noastră bolnavă l-a condamnat. Alături de alți milioane de anonimi, forțați să plece de acasă, din cauza unui sistem bolnav, care nu mai dă semne că se va face bine.