Panduru și ziua de luni

Marius Mitran / 25.10.2021, 17:41
Panduru și ziua de luni

Mi-a plăcut ca jucător, așa cum cred că a plăcut tuturor. Dribla fenomenal, cred că a fost singurul fotbalist român care avea această extrem de rară calitate de a trece de adversar prin dribling, continuând întotdeauna faza perpendicular pe poarta adversă.

Un drum direct și un sens în tot ceea ce făcea pe teren. Merita, ca și Gică Craioveanu, mai multe selecții în echipa națională, dar îmi închipui că prezența în cel mai important meci din istoria tricolorilor, cel mai dramatic și cel mai comentat din toate vremurile, a însemnat mult pentru viața unui jucător care, cred, decanta fiecare minut pe teren, păstrând doar emoțiile și fenta prelungită.

A intrat în minutul 84 al meciului cu Suedia, de la Mondialul din Statele Unite, din 1994, și a împins, alături de Hagi, Gică Popescu, Lupescu și toți ceilalți, partida spre prelungiri, Răducioiu reușind să egaleze patru minute mai târziu, într-o fază în care nimeni nu mai avea respirație nici la San Francisco, pe stadionul Stanford, și nici acasă, în fața televizoarelor. Semifinala Cupei Mondiale se vedea în fața noastră mai clar decât Goden Gate!

Au urmat prelungirile, încă un gol al lui Răducioiu, în minutul 100, plutirea lui Kenneth Andersson și blocarea lui Prunea din minutul 114, prăbușirea și penalty-urile. Sau penalty-urile și prăbușirea. Răducioiu a reușit să înscrie și al treilea gol în poarta lui Ravelli, au făcut același lucru și Hagi și Lupescu, și Ilie Dumitrescu. Din păcate Dan Petrescu și, ultimul, Belodedici, nu. A uitat cineva ceva din tragedia americană?

Panduru a fost acolo și probabil că ar fi urmat la rând, dacă Belo nu rata. Probabil.

De ce povestesc lucruri știute de toată lumea? Pentru că, de 27 de ani nu reușesc să scap, și cred că nu voi reuși niciodată, de ideea că ziua aceea, încheiată așa, a provocat toată desfășurarea ulterioară a fotbalului românesc. Și nu neapărat în bine. Așa cum Waterloo a fost un sfârșit de capitol. Cutremurător sfârșit!
Panduru a fost acolo și se poate mândri cu asta. A jucat 36 de minute, cele mai grele din istorie, și mă gândesc că o astfel de experiență lasă urme, are consecințe.

Am vorbit de puține ori cu el, nu sunt sigur de toate aceste urme, dar așa cred. Și cred și am amintit toate aceste întâmplări pentru că, de fiecare dată când îi ascult pe cei care au fost acolo, simt că povestea de atunci a săpat în ei o cale către noi mai concretă decât jocul în sine.

Aflu, și de aceea scriu, că Basarab Panduru părăsește studioul Telekomsport, unde este analist de o lungă perioadă, și se alătură Universității Craiova, ca secund al lui Laurențiu Reghecampf. “Foarte mult contează că ni s-a alăturat”, a spus Reghe și îl cred.

Am și eu certitudinea că este cea mai bună mutare a Științei din ultima vreme. Nu am scris niciodată pe această temă, îi respect pe toți cei care au ales această grea meserie, fie că au fost fotbaliști, fie că nu, dar Panduru nu are, cu tot dragul, cum se spune, un concurent în media noastră. Cred că este, de departe, cel mai bun exemplu despre cum se face această treabă.

Fostul mare jucător al Benficăi și al lui Porto știe și înțelege lucruri din fotbal pentru că le-a înțeles atunci când a fost acolo, în iarbă. Dar ce e esențial în tot ce a făcut într-un deceniu și jumătate, de când e analist al fenomenului la televiziune, e că poate transmite oamenilor adevărul analizelor pe care le face. Adevărul lui, care, vorba lui Marin Preda, se întâmplă să coincidă, aproape mereu, cu adevărul adevărat. Direct, perpendicular pe poarta adversă, ca odinioară.

Ziua de luni, când Panduru era în studio alături de uriașul Cornel Dinu, noaptea aceea, de fapt, de luni spre marți, era un regal, de analiză, substanță, umor și, înainte de orice, fotbal. Universitatea Craiova a luat o minte sclipitoare și un punct de mare sprijin.

Show-ul tv, în sensul clasic al expresiei, a pierdut enorm. Asta e viața, știu. Iar oamenii care spun adevărul și înțeleg și cum să-l explice, sunt rari. Cum zicea Fănuș Neagu, după un meci România-Spania, în anii ‘70, despre extrema Universității: “Cei patru evangheliști au fost trei: Marcu!”

Așa și Panduru, omul care a fost la Waterloo, e singurul dintre toți apostolii fotbalului care a știut să spună povestea care mergea mai departe. Și el merge mai departe.

Nu știu, deși aș vrea să știu, dacă atunci, în ziua aceea de iulie, pe Stanford, Pandi ar fi ajuns să transforme lovitura care să ne fi dus în semifinale. Nimeni nu mai poate ști.

Dar Reghecampf, un mare antrenor, a a dat lovitura cu el, acum. Eu am pierdut o seară de luni, dar presimt că am câștigat o echipă. Și cine știe, și un titlu, la vară. O altă vară.

În definitiv, a doua zi ar fi fost ziua lui.