Enes Sali și un semn de admirație

Autor: Marius Mitran / 08.11.2021, 21:25
Enes Sali și un semn de admirație

Nu am văzut niciodată un asemenea șir de semne de întrebare, ca să nu spun mai mult, pentru că aș putea spune, semne venite în spațiul public ca urmare a convocării la echipa națională a lui Enes Sali. Fotbalistului Farului nu i se contestă valoarea, i se reproșează! Eu asta înțeleg, că i se aruncă în față și tinerețea, și valoarea, tot ce l-a adus, de fapt, printre tricolori e, în realitate, o vină, dacă nu chiar o conspirație. Am văzut figuri schimonosite de ură indignate de o asemenea grozăvie, am auzit chiar că nu se face să chemi “un copil” printre maturi, s-au imaginat înfiorătoare scene de vestiar și tot așa. Cum așa!?

Când lucrurile sunt atât de simple, și ar fi trebuit să fie și frumoase! Nu și în România.

Sărăcuță, pauperizată, traumatizată, echipa noastră națională, care va împlini, peste doar câteva luni, o sută de ani de singurătate, are în aceste zile, șansa unei renașteri cu adevărat posibilă. (Apropo de succesiunea trepidantă a unor astfel de “renașteri”, pe care eu le tot invocam, în ceea ce era soarta Universității Craiova, acum vreo 25 de ani, țin minte că, în redacția “Sportului românesc” fiind, Cătălin Tolontan mi-a spus, e o frază pe care nu aveam cum să o uit vreodată, “dacă și Iisus Christos ar fi renăscut ori de câte ori aveți voi, oltenii, credința că va renaște Craiova voastră, atunci creștinismul nu ar fi avut nicio șansă în istorie!”)

România de azi are însă o șansă. Nu mă gândesc la cea de la meciurile de baraj, unde probabil că vom ajunge, dar doar atât, ci la cea a unui viitor care chiar se desenează acum. Nu cred că vom fi la Mondialul de peste exact un an, în Qatar, dar dacă ne vom face temele cu mare grijă, vom fi la cel din America, peste cinci ani. E orizontul de așteptare cel mai la îndemână, așa că nu avem ce face decât să transformăm timpul în niște fapte. Iar convocarea lui Enes Sali este una dintre ele. Nimeni nu a ascuns faptul că prezența lui în naționala României este și grație dublei lui ascendențe biografice, canadiano-turcă.

Mai exact, atacantul Farului Constanța e născut la Toronto și deține cetățenia canadiană, iar părinții lui sunt etnici turci, trăitori în Constanța. Enes Sali, o nouă și impecabilă lucrare de diplomă a lui Gică Hagi, vrea să joace pentru România, însă pericolul pierderii unui asemenea talent chiar este unul real. Este perfect posibil, într-o lume ale cărei granițe sunt trasate, de multe ori, cu bancnote puse cap la cap, cel puțin în fotbal, ca fie una dintre cele două națiuni, fie chiar amândouă, să încerce să legitimeze pentru naționala lor, un talent minunat cum este dovedit că deține, pe persoană fizică, Sali. Sau și aici există dileme? Semne de întrebare? Din păcate, există.

Pentru Hagi, nu. Pentru cei mai mulți dintre oamenii din fotbalul nostru, cu care am tot vorbit în aceste luni de când a apărut acest talent rar, nu sunt decât semne de admirație. Pentru fenta lui, pentru dezinvoltura cu care conduce mingea, pentru o anumită încredere că poate reuși tot ce-i trece prin cap când se apropie de poarta adversă, pentru clasa pe care o arată și pe cea superioară acesteia pe care o poți presimți cu ușurință, toată această lume anticipând un fotbalist cum azi puțini mai sunt.

La urma urmei, are și un nume de star mondial, vorba lui nea Vanea Chirilă, dacă vrei să ajungi cel mai mare trebuie să te numești Diego Armando Maradona! Semn de admirație! Sau Edson Arantes do Nascimento, zis și Pele!

Nu amestecăm, desigur, fără vreun scop special, toate aceste întâmplări și nume de scenă, cu cel al lui Sali. Poate că exagerăm, poate că supralicităm un puști, dar, cu siguranță, acesta e drumul de urmat. “Campionii creează campioni”, acesta e afișul și aceasta e credința sub care muncește Gică Hagi, cel care l-a descoperit și care îl crește pe Sali.

Trebuie să credem în astfel de talente, să le dăm încredere și să încercăm să le păstrăm, dacă există pericolul pierderii lor.

Iar Mirel Rădoi, federația, toți cei care au luat acum decizia de a-l debuta pe Sali la națională, până să împlinească 16 ani, au făcut, în sfârșit, un lucru de aplaudat. (Dacă ar fi fost posibil să fi știut că există, undeva, prin Austria, un alt puști talentat, fiu al unei românce, pe nume Adeyemi, ce ne-am mai fi pupat acum prin piețe și pe la emisiuni!)

Dar e bine și așa, e bine și acum. Păcat doar că nu știm nici să întâmpinăm o astfel de clipă de grație în fotbalul nostru, nici ce să facem mai departe cu ea. Avem un talent, cum procedăm? În orice caz, nu așa cum am primit apariția puștiului de la Farul la echipa națională. Nu contestându-i prezența, nu râcâind cu voci schimbate fraze de hârtie creponată prin care să împachetăm o ură inexplicabilă.

Iar vârsta chiar nu e vreodată un subiect în cazul de față și nici în alte cazuri unde valoarea e o certitudine. La 17 ani, Pele era campion mondial, Nadia, la 15, regina Planetei Pământ, iar la aproape 16, fix cât are Sali acum, Dobrin și Geolgău marcau, exact ca Enes al nostru, goluri în Divizia A.

Apoi viața l-a făcut pe Gicu să califice România la primul mondial de după război, în 1970, iar pe Ghiță să ducă naționala la primul Euro, în 1984. Sali a început să calce pe urmele unor pași mari. Să punem un semn de admirație după numele lui, să ne imaginăm și să credem că nu va fi singur pentru o Românie altfel.

Cât despre vârstă…”la 16 ani jucam la echipa mare, eram căpitan în liceu, în clasa a zecea, eram îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din școală, cu care m-am și însurat după aceea, nu știu dacă îndrăznea cineva să îmi treacă ori față!”

Vreți să vă spun cui îi aparțin aceste cuvinte?

Sali face 16 peste două luni.