EXCLUSIV. Bănel Nicoliță la ora mărturisirilor emoționante: ”În copilărie am trăit episoade în care m-am simțit ca ultimul om. Mai târziu însă, am împărțit zeci de mii de euro să-i ajut chiar și pe cei care nu meritau. Când eram la Steaua, aduceam cu mine la masă cerșetori să mâncăm împreună”

Autor: Justin Gafiuc / 23.12.2021, 13:03

”Aoleo, am uitat de interviu! Mii de scuze! A trebuit să plec urgent la Făurei”. Întâlnirea cu Bănel Nicoliță părea compromisă pe nepusă masă, dar, exact când se termină convorbirea-flash, ușa restaurantului se deschide, iar în prag apare fostul internațional, cu un zâmbet larg, desprins din pozele cu Nat King Cole. ”Sunt om serios, ce Dumnezeu!”. Bărbatul de 36 de ani dat recent dispărut prin America s-a întors la matcă și-și deschide sufletul într-o conversație absolut memorabilă.

* Amintiri speciale din perioada începuturilor în fotbalul brăilean: ”Am jucat patru ani pe gratis. Patronul îmi dădea mașină cu șofer și-i trasa sarcina să-mi cumpere tot ce am nevoie pentru mine și familie”

* Cum a reacționat când a primit oferta de la Steaua: ”Am înnebunit! Mi-am sunat toate rudele și prietenii”

* Propunerea secretă venită dinspre Rapid: ”Răzvan și Mircea Lucescu m-au sunat ca să merg în Giulești, cu o săptămână înainte să semnez cu Steaua”

* Povestea faimosului autogol de pe Bernabeu: ”Dacă aș putea să decupez acel episod din cariera mea, n-aș face-o. Așa a vrut Dumnezeu să intru în istorie!”

* Ce spune despre postura de victimă a rasismului: ”În Franța, toți îmi spuneau «Monsieur Nicolita». Acasă au căutat mii de suporteri să mă jignească, dar nu i-am condamnat nici măcar în gând”

* Amiciția cu Tamaș: ”Era jucător de Bayern Munchen sau Real Madrid dacă ar fi fost mai atent cu viața lui”

* Ce afacere vrea să deschidă, ce sume are în conturi și cum aducea bani acasă încă de la vârsta de șase ani: ”Nu-mi era rușine să merg la prașilă sau la culesul viei”

 

 

Dezamăgit de naționala de azi: ”Nici nu se compară cu cea din urmă cu zece ani”

– Bănel, ai fost în ultimele săptămâni personaj de prima pagină ca în vremurile în care jucai pentru Steaua sau echipa națională. Ce s-a întâmplat cu tot acel episod al plecării în SUA?

– S-au scris multe chestii care m-au deranjat. Parcă eram cel mai mare criminal! Știți bine că mi-am asumat dintotdeauna fiecare gest, am oferit explicații chiar și când a fost vorba despre familia mea. Am trecut printr-un divorț, sunt și copiii la mijloc, am băgat mulți bani în echipa de la Făurei și, la un moment dat, am simțit nevoia unei schimbări. M-a sunat un prieten din State, unde am stat vreo două-trei luni. Am traversat cea mai grea perioadă din viața mea, cu multe nereușite în plan personal și sportiv, m-au afectat mult, dar acum sunt mai OK. Am plecat de jos, știu ce înseamnă să-ți fie greu, dar mă simt un om foarte puternic. Doar Cel de Sus mă poate dărâma!

– Te-au recunoscut românii din comunitatea în care te-ai învârtit în America?

– Vă dați seama că n-aveam cum să trec neobservat! Am jucat aproape șapte ani la Steaua, am scris istorie, am strâns zeci de meciuri și la națională, așa că lumea mă recunoaște oriunde. Mi-aduc aminte că eram odată într-o vacanță în Barcelona, iar pe o străduță foarte îngustă m-au oprit niște români care și-au dat seama că le-a ieșit Nicoliță în cale. La fel am pățit la St. Etienne cu doi francezi. Oamenilor le-a rămas pe retină imaginea unui jucător care a încercat mereu să-i bucure, a căutat să-i facă fericiți pe cei din tribune. Și, slavă Domnului!, cred că am reușit.

Călătoream trei luni cu tramvaiul cu un singur bilet”

– Hai să o luăm cu începuturile mai exotice de la Brăila! Un început anevoios, nu?

– Puțini au crezut în mine în acei ani. De fapt, un singur om a mizat pe mine cu ochii închiși, fiind convins că am potențial mare pentru performanță. Este turcul Hussein Tekynalp, care mi-a zis de la 16 ani: ”Tu vei ajunge un jucător mare!”. Mi-a dat banderola la Brăila, m-a botezat “Jardel” și a făcut de așa natură încât să nu-mi lipsească nimic. De la cazare, echipament și vitamine până la aprovizionarea familiei. Mi-a oferit o deschidere totală și m-a ajutat să capăt o mare încredere. Iar eu am răspuns cu o muncă infernală: nu era antrenament după care să nu mai stau pe teren încă vreo trei ore, să mai repet, să mai acumulez.

– Ce ai făcut cu primii bani câștigați?

– N-o să mă credeți dacă vă spun că n-am văzut un ban timp de patru ani, cât am jucat la Brăila! Hussein nu mi-a lăsat niciun fel de finanțe pe mână. Aveam șofer la dispoziție, cu el mergeam la magazin să cumpăr tot ce trebuia pentru acasă, după care plecam spre Făurei cu portbagajul lipit de asfalt. Bani de buzunar, niciodată! La fel, spuneam că am nevoie de blugi sau încălțări, plecam cu șoferul la cumpărături. N-am ieșit niciodată din cuvântul lui Hussein, care m-a văzut și că sunt un tip corect.

– Șofer personal la 16 ani: erai o mică vedetă locală!

– Nu vedetă, a vrut să aibă situația sub control, ceea ce mi-a dat o anumită siguranță. Dar au fost și vremuri în care călătoream trei luni cu tramvaiul cu un singur bilet. Îl compostam repede doar dacă vedeam că vine taxatorul. Am știut ce înseamnă o viață grea. Azi însă mă ia capul când văd că puști de 17-18 ani cer contract pe câte 500 de euro pe lună. Pe ce să-ți dau, măi, frate?! În loc să-ți propui să crești, să joci, primul gând e să te arunci la bani! Păi, eu când am auzit de Steaua, m-am dus cu ochii închiși. N-am mai pus întrebări de câștig sau alte din astea. Știți ce salariu am avut eu acolo?

Tremura carnea pe mine în zilele dinaintea meciurilor cu Rapid din Cupa UEFA”

– Cât?

– 5.000 de dolari pe lună! Iar alții aveau o grămadă peste mine! Eu sunt însă stelist de când mă știu și așa voi fi până la moarte. Când a venit oferta de la Steaua, am înnebunit. Mi-am sunat toate neamurile, s-a dus naiba tot creditul de pe cartelă în câteva minute. Nici prin vis nu credeam că voi ajunge să îmbrac tricoul roșu-albastru. Tare-mi pare rău acum de toată încurcătura asta, ba FCSB, ba Steaua. Sper să se limpezească apele cât mai repede.

– Cum te-ai simțit când ai intrat în vestiarul Stelei?

– Să ne amintim cine juca pe postul meu: Florentin Dumitru, Diniță, Oprița! Toți oameni de echipa națională. Dar nu m-am descurajat și mi-am propus să muncesc și mai mult pentru a demonstra că merit să joc. Am debutat cu Villareal, am intrat apoi la pauză la un 0-0 cu Rapid, iar după vreo lună ajunsesem deja titular. N-am fost niciodată un jucător care să dea câte cinci goluri pe meci, dar am prins gustul reușitelor decisive. Două cu Betis Sevilla, cu Galata, când ne-am calificat în grupele Champions League, nu mai zic de acel 1-1 cu Rapidul din celebrul sfert de finală din Cupa UEFA.

– Da, 1-1 și 0-0, golul tău a calificat Steaua în semifinale!

– Două săptămâni n-am dormit înaintea acelor jocuri. Tremura carnea pe mine. Mă gândeam că nu mai ies pe stradă dacă ne elimină Rapidul. Când pierdeam câte un meci important, leșinam de nervi. Plângeam pe bune. Mă mai consolam doar când îmi dădeam seama că adversarul a fost peste noi ca valoare. Uite, de exemplu cu Lyon în Champions League! I-am condus cu 2-0, cu 3-2, dar am încasat-o cu 3-5, că n-aveai ce să le faci, pur și simplu. Veniseră călare peste noi cu Juninho, cu Benzema, ne-au sufocat.

Nu mi-aș șterge din CV autogolul cu Real Madrid”

– Care a fost cel mai al naibii adversar?

– Roberto Carlos. Cu Real Madrid mi s-a îndeplinit visul de a-l cunoaște și pe Ronaldo. Să-l vezi lângă tine, să joci împotriva lui, ceva fantastic! Era o echipă imensă atunci, cu Robinho, Beckham, Casillas, Ramos, Raul. Oameni pe care-i vezi doar la TV!

– Ai fost însă decisiv și pe ”Bernabeu”, la 0-1 cu Realul!

– Nu e ușor să intri în istorie. Așa a vrut Dumnezeu, să-mi apară numele pe tabelă, să rămân singurul marcator și să devin celebru cu acel autogol! Să ne amintim că Van Nistelrooy a ratat și un penalty. Dacă mi-ai da puteri magice să șterg faza asta din carieră, n-aș tăia-o! Nu regret nimic, pentru că așa a fost scris. Sigur, era mai bine dacă marcam în poarta adversă, dar asta-i viața! Mai și greșești.

– Ce s-a întâmplat efectiv la acel autogol?

– Cernea nu pleca de pe linie. Funcționau niște automatisme, nici nu mai te uiți unde dai mingea dacă știi că acolo îl vei găsi pe colegul X. Mi-am închipuit că portarul e la locul lui obișnuit, dar m-am păcălit. C’est la vie, mon ami! Mi-a căzut cerul în cap când am văzut mingea în plasă, dar am avut noroc, pentru că antrenorii și colegii au fost lângă mine și m-au ajutat să trec peste acele momente apăsătoare.

M-a oprit recent un suporter: Am fost și eu pe Bernabeu când v-ați băgat-o în poartă

– 40.000 de români în tribune, cea mai mare asistență externă în materie de conaționali prezenți la un meci. Îți mai amintești atmosfera?

– De neuitat! Chiar zilele trecute eram la un restaurant în București cu niște prieteni și a venit la mine un suporter. ”Domnu’ Bănel, am fost și eu la meciul ăla pe Bernabeu când ați dat autogol”. Bravo, ! M-a rugat să facem o poză. Dacă se termina 0-3 sau 0-4 meciul ăla, își mai amintea cineva că Nicoliță și-a băgat mingea în propria poartă?

– Ai plecat la St. Etienne în 2011, după șase sezoane și jumătate petrecute la Steaua. Becali a obținut doar 700.000 de euro la transfer și spunea că ți-a dat drumul de milă. Te-a deranjat acel discurs?

– Am avut ofertă de 3,5 milioane de euro de la Dinamo Moscova și n-a vrut să-mi dea drumul. Dar nea Gigi a ținut la mine, nu i-am ieșit din cuvânt, n-am deranjat, mi-am văzut de treabă și mi-am dat viața pe teren pentru club. Alergam și munceam din minutul unu până la fluierul final. Am fost un grup care am scris istorie, aproape toți au dezvoltat peste ani cariere interesante. Eu, de exemplu, sunt decis acum să o apuc pe pista antrenoratului.

Încep cursurile de antrenor”

– Ți-ai făcut mâna acasă, la Făurei!

– Îmi place. Știu ce am de făcut, voi începe cursurile. Nu e simplu să lucrezi cu atâtea caractere, să-i descifrezi pe toți. Când eram jucător, nu prea îi înțelegeam pe antrenori, dar acum văd altfel lucrurile. Mi se părea ciudat când vedeam că un tehnician ne lua la discuții pe fiecare în parte, dar am realizat că ăsta e un mod de a motiva, de a comunica, de a-i aduce pe toți spre același interes de a câștiga. N-ai cum să nu înveți de la oameni extraordinari, precum Olăroiu, Hagi, Zenga, Lăcătuș. De la Walter am deprins tot ce era important în materie de tactică. Sunt ”nebun” la acest capitol, fiindcă de aici pleacă totul, de la strategie.

– Cum va arăta profilul viitorului antrenor Bănel Nicoliță?

– M-a cucerit felul de a gândi ofensiv al lui Hagi. Îmi place jocul deschis, construcția orientată direct spre poartă. Dar nu vreau să copiez pe nimeni. Nici pe Klopp, nici pe Guardiola, nici pe Mourinho. Îmi voi crea propriul stil. Pun mult suflet, uneori nu prea e bine să stai în calea mea când pierd, dar am încercat să mă mai calmez în timp. Dacă mă supăr, mă supăr inclusiv pe mine, nu sunt genul care să dea vina doar pe X sau Y.

– Pe Ilie Dumitrescu te-ai supărat când ți-a luat banderola la Steaua și i-a dat-o lui Cristi Tănase?

– Poate m-am necăjit puțin, dar i-am respectat decizia. Am avut o colaborare OK cu Ilie. Dacă așa a gândit-o atunci, am acceptat și gata.

Tamaș e «nebun». Eram protejatul lui la naționala de tineret”

– Pițurcă?

– Mai discutăm uneori, l-am mai sunat de Sărbători. E unul dintre cei care mi-au dat o șansă în viață, iar eu nu uit asta. Mi-a deschis o ușă la momentul potrivit. Mă cunoștea perfect și nu mă băga niciodată în meciuri ușoare. Uitați-vă că m-a folosit numai cu Olanda, Franța, Germania! Cu ”balaurii”! Cu Franța n-am pierdut niciodată, am prins trei remize, între care una la Euro 2008, în prima partidă din grupă.

– Iar cu Italia ai intrat pe parcurs, chiar înainte să rateze Mutu acel penalty la 1-1. I-ai reproșat vreodată lui Adi momentul respectiv?

– Niciodată! Dar de ce nu mă întrebați de golul pe care l-a marcat cu Italia? Îmi știu limitele, iar bunul simț mi-a spus întotdeauna să-mi văd de treaba mea. Pentru mine a fost o onoare să fiu coleg cu jucători excepționali precum Mutu, Chivu, Lobonț, Marius Niculae sau Tamaș. Nu știu dacă găsim azi trei internaționali români la nivelul lor.

– Tamaș trebuie să-ți facă cinste cu un șpriț că l-ai nominalizat pe lista asta!

– E un băiat senzațional. Am fost colegi și la naționala de tineret, unde m-a luat sub aripa lui. Eu veneam de la Brăila, el juca deja în Rusia pe un contract de un milion de dolari, avea cea mai tare mașină de la lot. Le-a spus tuturor: ”Atenție! Bănel e fratele meu! Dacă se atinge vreunul de el, aveți de-a face cu mine!”. Întrebați-l, dacă nu mă credeți!

– Te surprinde că încă joacă la 38 de ani și o face remarcabil, la Voluntari?

– Nu, fiindcă îi știu calitățile. Dacă era mai atent cu viața lui, era jucător de Bayern Munchen și Real Madrid. Nu exagerez cu nimic! Mi-a plăcut enorm de el. Cum ieșea cu mingea la picior, senzațional în duelurile unu contra unu, ce șut! Omul e ”nebun”! Îi place fotbalul maxim. Nu poți să-i iei din merite.

Îi avea Rădoi în lot pe Mutu și Chivu și n-am văzut eu?”

– Cum ai receptat renunțarea abruptă a lui Rădoi la echipa națională?

– Mă așteptam. Mirel e un tip orgolios. Pe bună dreptate s-a supărat, pentru că asupra lui s-au abătut critici nemeritat de aspre. L-ați masacrat! A venit omul cu altă rețetă, mai ofensivă. N-a fost bine. Cu Pițurcă iar nu era bine, că ne apăram. Și-atunci cum? Normal era să i se ofere timp și susținere pentru a-și pune în practică strategia și filozofia. Îi avea în lot pe Mutu și pe Chivu și n-am remarcat eu? Nu spun că avem o națională slabă, dar nici nu putem compara echipa de acum cu cea din urmă cu zece ani. Pretențiile sunt prea ridicate raportat la câte investiții se fac în fotbalul românesc și la ce vraiște e pe la juniori, cu antrenori care n-au pus piciorul pe minge, dar vor să-i învețe pe copii.

– Din cauza unui cartonaș galben primit la București, ai ratat în 2006 celebrul retur din semifinala cu Middlesbrough în Cupa UEFA, acel 2-4 blestemat. Ai fost în tribună, nu?

– Plângeam de ciudă în tribună. La 2-0 pentru noi, englezii erau cu capetele plecate, nu mai credea nimeni într-un miracol, dar imediat cum s-a făcut 2-1 au început să prindă viață, să se agite și să viseze la imposibil. Nu e ușor să fii eroul principal și să pierzi dintr-odată în asemenea manieră. Nu mai spun că am avut un penalty nedat în minutul 90, când a pus un adversar mâna pe minge la un șut al lui Dică. Asta-i viața! La fel pățise înainte și Basel, care bătuse acasă cu 2-0 și a încasat-o cu 4-1 la retur. A fost frustrant, pentru că nici nu am pierdut în fața unei superforțe ca Bayern, Real Madrid sau Lyon, cu care, în Champions League, nici nu puteai respira. Le urai succes oamenilor la final și-ți vedeai de ale tale, că n-aveai cum să te măsori cu ei.

Răzvan Lucescu m-a sunat la miezul nopții să mă aducă la Rapid”

– Au existat vreodată tentative din partea rivalilor Stelei să te recruteze?

– Vă spun acum o chestie în premieră absolută! Cu vreo săptămână înainte să semnez cu Steaua, m-a sunat Răzvan Lucescu pe la miezul nopții să mă atragă spre Rapid, unde era antrenor. Imediat după aceea m-a căutat și nea Mircea Lucescu, încercând să mă convingă să merg în Giulești și să lucrez cu Răzvan. La ora aia nu știam încă nimic de oferta Stelei, pentru că legătura cu clubul o ținea turcul, Tekynalp, și-mi zicea să mai așteptăm, să nu ne grăbim. Fiind însă un stelist înfocat, am refuzat oferta Rapidului. Nu mă lăsa inima să merg acolo. Iar Dumnezeu m-a ajutat să ajung până la urmă la echipa pe care o iubeam.

– Titlul din 2006, în luptă cu Rapidul, e cel obținut după un 4-0 cu cântec la Vaslui, în ultima etapă, când Porumboiu și-a acuzat echipa că a jucat pe dos. Un trofeu câștigat cu un blat?

– În viața lor nu puteau să ne bată! Nici dacă jucam zece zile fără oprire! Aveam super echipă. Pentru ce să faci blat? Astea sunt povești. Când joci cu titlul pe masă ești o fiară. A fost un campionat foarte echilibrat, cu multe echipe de valori apropiate, nu ca acum. De aranjament s-a vorbit înainte și la celebrul meci cu Gloria Buzău, care era tot a lui nea Gigi, dar a venit Bunică să marcheze și s-a terminat egal. Am pierdut două puncte care ne-au costat scump.

Mii de oameni au vrut să mă jignească în țară, dar n-am pus la suflet

– După plecarea în Franța, te-ai confruntat cu episoade de rasism?

– Deloc! A fost foarte OK. Lumea m-a privit cu ochi buni, nu m-a arătat nimeni cu degetul: ”Uite, ăla e un rrom!”. Mi-am făcut treaba serios, după o lună am învățat s-o rup și pe franțuzește, iar oamenii au apreciat dedicarea mea de la antrenamente și meciuri.

– Dar în țară?

– Au fost mii de oameni care au căutat să mă jignească, dar n-am pus niciodată la suflet. Nu i-am condamnat nici măcar în gând, fiindcă am înțeles că o făceau dintr-un sentiment de răutate, de răzbunare. Nu mi-am încărcat mintea cu astfel de lucruri. În Franța, toți se adresau cu ”domnule Nicolita”. Acasă, nimeni nu mi-a vorbit așa, dar asta e mentalitatea. N-am ieșit niciodată să adresez cuvinte urât către adversari sau fani, chiar dacă, în timpul meciurilor, mă mai trezeam cu sticle aruncate spre mine, cum s-a întâmplat la un meci cu Rapidul. Le-am luat frumos, le-am pus în afara terenului și gata, fără tam-tam!

– Care ar fi top trei colegi alături de care ai evoluat în străinătate?

– Aubameyang, Gradel și Zouma. Când am ajuns la St. Etienne, Aubameyang era rezervă. Jucam înaintea lui pe banda dreaptă. Apoi, i-au făcut loc în stânga sau vârf împins. Un băiat de nota o mie! Am fost destul de apropiați. Mergeam împreună la Paris, luam masa amândoi. Iar Zouma a dat vreo trei goluri din pasele mele, așa că a prins contractul la Chelsea și datorită mie.

Stați liniștiți! Nu mă caută cămătarii”

– Ce jucător din Liga 1 e number one?

– Florinel Coman! Dacă va fi serios și nu se va mai confrunta cu atâta accidentări, va ajunge sus. Îl știu de la Hagi, unde a debutat cu mine în teren. Are o calitate fantastică, te nimicește unu contra unu.

– Pare însă că nu stă foarte bine cu viața privată!

– Numai la noi aud asta cu viața privată. Credeți că afară sunt îngeri? Știți cum era la St. Etienne? Beau până dimineața, dar la antrenament se prezentau fresh.

– Ce părere ai de debandada asta de la Dinamo?

– Mare păcat! Nu-mi imaginam niciodată că Dinamo va ajunge într-o asemenea situație. Dacă Dinamo, Rapid sau alte cluburi care s-au prăbușit ar fi avut un finanțator precum Gigi Becali, nu se întâmpla așa ceva. Dacă-și ia mâna și de pe FCSB, se duce și acolo totul de râpă. Eu nu înțeleg cum e tocat în presă după ce, prin transferuri, a distribuit milioane de euro prin tot fotbalul românesc. Nu spun asta de complezență, n-am nevoie de ajutorul lui nea Gigi, am bani, am o familie sănătoasă, nu mă urmăresc niciun fel de datorii, nu mă caută cămătarii. Stați liniștiți! Dorm relaxat pe perna de acasă.

Dacă suna telefonul la trei dimineața, săream să ajut pe oricine”

– Te apuci de ceva afaceri?

– În vreo două-trei luni vreau să dau drumul la un business la București sau la Brăila. Poate un service auto deocamdată, că n-am finanțe chiar pentru imobiliare, să bag două milioane de euro în construcția de blocuri.

– Dar ești om de 100.000 – 200.000 de euro în conturi?

– Da. Cel mai mult mă bucur însă că am două fete minunate, pe care le iubesc foarte mult. Nu îmi e ușor după divorț, dar asta e viața! Sunt un tip puternic. Am rămas în relații bune cu fosta soție, ne ocupăm ca fetele să nu ducă lipsă de nimic. Mă duc cu ele zilnic la afterschool, care ne costă vreo 3.200 de lei pentru ambele. Cea mică are șase ani și pare mai înclinată spre sport, e la gimnastică acum. Vreau s-o dau mai târziu la handbal, la fotbal. Chiar mi-aș dori! În schimb, cea mare e mai mămoasă.

– Ai avut de suferit din cauza faptului că ai încercat mereu să te comporți civilizat, cu bun simț?

– Fotbalistic nu prea. În privat, da! Am ajutat foarte multă lume, dar nu prea mi s-a întors nimic. Dacă suna telefonul la trei dimineața și-mi cerea cineva sprijinul, săream imediat. La un moment dat, toată Brăila avea tricouri cu Bănel, că trimiteam pachete întregi în oraș după fiecare meci al Stelei. Am pierdut foarte mulți bani și-mi fac uneori autocritica pentru atitudinea mea prea relaxată, dar ce să fac? Sunt un om sensibil. Mă uitam recent la un interviu al lui Tamaș, care spunea că era mare boier dacă ar mai fi avut în conturi banii pe care i-a cheltuit mai nesăbuit. Așa și la mine! Am împărțit zeci de mii de euro, inclusiv unora care nu meritau. Dar am făcut și gesturi pe care alții le-ar fi respins din start.

Luam cerșetorul de pe stradă și-l aduceam cu mine la masă”

– De exemplu?

– Când eram la Steaua și mai veneam acasă, în Brăila, mergeam la restaurant și aduceam cu mine la masă cerșetori pe care-i găseam pe stradă. Îi luam să mănânce și ei ceva. Mai ziceți-mi un jucător care a făcut așa ceva! Zero! Cerșetorul e și el om. Trăiește de azi pe mâine, mirosea urât, se mai uitau strâmb prietenii alături de care eram, dar nu mă interesa. Mă puneam în locul lui, că și eu am fost sărac și știu ce dură e viața!

– Au existat multe momente în care te-ai simțit rău fiindcă erai respins?

– Foarte rău! Te duci să fii undeva singur, să plângi. Au fost situații când mă simțeam ca ultimul om de pe pământ. Dar înghiți și mergi mai departe. Iar când treceam prin acele clipe îmi spuneam că o să fiu altfel dacă voi reuși să ies din sărăcie. Și așa am făcut! Chiar vreau să scriu o carte despre viața mea, pentru că sunt foarte multe momente necunoscute, pe care le am puternic întipărite în memorie. Știți că m-am înscris singur la școală la șapte ani? Toți copii veneau cu părinți, cu bunici. Eu m-am dus de capul meu.

Am fost doar eu cu Dumnezeu”

– Pe la ce vârstă ai învățat însă să scrii, să citești?

– În jur de 10-11 ani. Am avut însă noroc de niște oameni minunați lângă mine. M-au luat pur și simplu de pe stradă ca să mă ducă la fotbal, m-au ajutat și cu școala, m-au susținut, m-au protejat.

– Cum erau Sărbătorile de iarnă în copilărie?

– Seci! Ne bucuram că avem pe masă o prăjitură, dar săraca mama se zbătea să fie câte puțin din fiecare la masa de Crăciun, de Revelion. Până la urmă, ăsta era cel mai frumos lucru: să stai cu familia, să te bucuri, să împarți o felie de pâine cu ai tăi. Plecam și cu colindul până la miezul nopții. Aveam cinci-șase apartamente la care mergeam la punct ochit-punct lovit. Eram iubit în zonă.

– Cam când ai început să aduci bani în casă?

– De pe la șase-șapte ani. Munceam oriunde ca zilier. La prașilă, la cules de porumb sau de vie. Veneam și acasă cu un strugure, cu o pâine. Iar în toată perioada asta grea mama a stat permanent lângă noi. N-a făcut un pas înapoi. Poate ar fi putut și ea să-și refacă viața după despărțirea de tata, dar a preferat să se dedice total copiilor. Cinci băieți și o fată. Vă dați seama, să stai cu cinci nebuni în casă, să ai răbdare cu fiecare!

– Mama din ce câștiga o pâine?

– Lucra tot cu ziua, ici și colo. Când m-am apucat însă serios de fotbal la Brăila i-am zis ”Stop! Din momentul ăsta eu mă ocup de tot!”. Am jucat gratis timp de patru ani. Doar trimiteam acasă ce era nevoie, mâncare, haine. N-am vrut să mai suferim. Le-am făcut o casă, am încercat să le deschid tuturor o poartă. Am ajutat pe fiecare cum am putut și cum m-a împins sufletul. Ați văzut cum m-am comportat și cu taică-miu! M-a tot făcut de râs, dar am ieșit eu cu ceva în public pe tema asta? Nu! Viața mea a însemnat foarte multă muncă, pentru că nu m-a dat talentul afară din casă. Am suferit, am izbândit. Am tras de mine și, de fapt, n-am fost nici cu mama, nici cu tata, nici cu fratele. Doar eu și Dumnezeu!