EXCLUSIV. Confesiunea impresionantă a unui altfel de fotbalist. Tudor Băluță a revenit după un 1 an și 4 zile: “Am înfruntat provocările, am perseverat și le-am depășit! Acum e timpul să-mi spun povestea”

• Dintr-un interviu profund, cu un jucător care dărâmă constant prejudecățile fotbalului:

• “Mă hrănesc acum din bucuria fiecărui antrenament pentru meciul care urmează. Și din bucuria meciului pentru fiecare antrenament care vine după”

• “Vreau să învăț și mai mult și să fac totul treptat, nu voi face comparații rigide legate de revenirea mea”

• “Când un antrenor dă sens fiecărui jucător, deși sunt doar 11 titulari, când îi dă o menire și îl face conștient de ea, nu poți da greș”

• Entuziasmat de revenirea cluburilor de tradiție în Liga 1: “Veniți la stadion, să ne bucurăm unii de alții! Avem suporteri mulți și frumoși acum”

• “Ne arde întrebarea asta: dacă am oferi condiții mai bune și am investi mai mult în sport, câți David Popovici am putea avea? Talent avem dar nu e de-ajuns!”

Tudor, chiar dacă nu-ți place să-ți amintești, sunt convins că acest exercițiu, de a încheia și public un capitol greu, poate avea o semnificație pozitivă pentru prezent și viitor. Deschide alt capitol. Când și cum a început istoria accidentărilor tale?

Totul a început în ianuarie anul trecut. Eram în cantonament cu Dinamo Kiev, în Dubai, împrumutat de Brighton. Am simțit o durere la piciorul stâng iar radiografia a indicat fractură de metatarsian 5. Așadar, era necesară intervenție chirurgicală. Cum sezonul din Ucraina s-a terminat pe 9 mai, nu am mai apucat să joc, fiind prins în procesul de recuperare după operație. Apoi, am fost convocat de Mirel Rădoi pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo. Și au început reaccidentările…

Dar ai apucat să joci în Japonia, în primul meci, cu Honduras!

Da, și chiar și în al doilea, cu Coreea de Sud. Mă recuperasem, eram apt, altfel nici nu aș fi fost convocat, normal. Doar că în al doilea meci de la Tokyo am simțit din nou o durere puternică în picior. Am făcut investigații chiar acolo, s-a dovedit că e iarăși fractură. În același loc… Am plecat direct în Anglia, la Brighton, și de-acolo la un medic specialist la Londra. Concluzia a fost că e nevoie de altă operație. Iar de data asta s-a încercat rezolvarea problemei prin altă soluție medicală specifică la nivel de metatarsian.

Alte luni de recuperare, așadar. Dar știu că ai revenit la antrenamentele lui Brighton apoi, nu? Ce s-a întâmplat din acel punct?

Alt proces de refacere, urmat și acesta cu sfințenie. Și da, am revenit prin noiembrie în ritmul de pregătire, eram gata să revin și în meciuri pentru echipa secundă a lui Brighton. Din păcate, după doar câteva ședințe de antrenament, aceeași durere… De data asta nu a mai fost nevoie de operație, dar am început un tratament special pentru accelerarea refacerii osului. Inclusiv creșterea densității osoase. Pauză din nou… De Sărbători, clubul m-a lăsat să revin în țară, la familie. Au înțeles că e o perioadă dificilă și am nevoie de sprijinul celor dragi. 

“Meciul ăsta e altfel, dar îl tratez la fel”

Ai intrat în anul 2022 cu așteptări sau resemnat după atâtea amânări?

M-am întors în ianuarie în Anglia și mai hotărât! Am reluat procesul de recuperare, iar, pas cu pas. Am lucrat la Brighton până la finalul sezonului, apoi mi-am fixat un program de pregătire suplimentară pe perioada vacanței. Asta a fost vacanța mea, 6 săptămâni de antrenamente fizice și specifice. Și toată munca a fost cu folos. Pentru că datorită ei am reușit la Farul să intru direct în antrenamente. Și, uite, să revin chiar și în meci oficial!

Au trecut un an și 4 zile de la meciul cu Coreea de Sud până la cel cu Chindia, din etapa a doua a noului sezon, când ai jucat. Printre operații, tratamente și sute de ore de muncă pentru recuperare, nu te-ai gândit să renunți?

Simplu și foarte sincer: nu. Au fost zile când am fost trist, au fost unele când eram deznădăjduit. Dar n-a existat nici măcar o secundă varianta renunțării. Efectiv am știut că trebuie să fac totul pentru a mă bucura iar de fotbal. Că va fi o continuare. În același timp, m-am și adaptat, dar am și învățat să iau totul ca atare. Obiectivul meu a fost să mă asigur că fac tot ce ține de mine ca să îmi fie bine. Iar bine nu are cum să-mi fie decât dacă joc fotbal! Poate suna simplist, dar mai greu e să îți asumi asta în concret (râde).

Bun, păi și cum ai reușit? Concret.

Eu am fost mereu tipul care dă totul la antrenamente și pe teren. Și atunci mi-am fixat perspectiva asta: dacă dădeam totul în pregătire și partide, atunci și acum trebuie să dau totul, în “meciul” ăsta. Un an am trăit doar cu acest gând: operațiile, tratamentele, exercițiile de recuperare, procedurile, sunt meciul meu. Câștig și apoi revin la meciurile mai dese, normale, care îmi aduc bucuria cea mare.

Febra cu entuziasm din visele de noapte și de zi

Ți s-a întâmplat în tot acest timp să visezi noaptea că joci? La cât știu că înseamnă fotbalul pentru tine, mă aștept să se fi întâmplat măcar o dată…

Am visat de multe ori. Dincolo de vise, erau și momentele în care îmi închipuiam așa, treaz, cu ochii deschiși. Nu mai spun când mă uitam la vreun meci… Dar, da, am visat și noaptea.

Te trezeai fericit sau îngândurat?

N-aș spune că cel mai fericit (râde). Era un amestec de stări. Peste toate însă domnea o emoție stranie. Ca o febră ciudată, cu entuziasm. “Mamă-mamă, să vezi că o revin și o să mă bucur iar, ce bine va fi!” Foloseam starea asta în avantajul meu, îmi oferea și mai multă putere și ambiție. 

Te-ai surprins și pe tine însuți în acest an?

Da, chiar da. Poate că nu mă așteptam, dacă mi-ar fi spus cineva înainte, că voi reacționa așa bine, mental. În mod clar am învățat enorm despre mine în acest an. Iar acum, pur și simplu nu mă mai gândesc la asta. Trecutul e trecut. Așa de mult am așteptat fotbalul că nici nu mai are rost să mă mai gândesc la perioada când nu-l aveam.

Telefoanele lui Hagi și ambiția cu care a impresionat la Brighton

Știu că familia și prietenii ți-au fost aproape. Cine din fotbal? 

Am reușit pentru că familia m-a ajutat enorm, într-adevăr. Întâlnirile cu ai mei, orele petrecute față în față, dar și cele în care vorbeam sau ne vedeam pe telefon au fost baza mea de încredere. Din fotbal am fost contactat de mulți foști antrenori, cel mai adesea de domnul Gică Hagi. Ne-am auzit în diferite perioade pe parcursul anului, mă întreba mereu cum îmi merge, mă încuraja permanent, mă susținea necondiționat. A contat extraordinar. 

Mai devreme spuneai că a fost un meci. Cum ai privit reacția celorlalți, din afara familiei și prietenilor, la meciul tău? Spectatorii?

După cum bine știi, nu sunt genul care face valuri cu propria situație, indiferent de context. Cu cei care au fost chiar interesați de mine și de evoluție, am vorbit mereu. Dar, în general, sunt discret și nu fac tam-tam indiferent de binele sau răul momentului. Hai să spunem așa: nu mi-a fost ușor, dar am făcut eu să-mi fie bine. Uite, când eram la Brighton și mă întâlneam cu coechipierii la club: ei mergeau la antrenament, eu în sală, la recuperare. Uneori chiar îmi spuneau că nu înțeleg de unde am atâta ambiție. E genul de meci în care ai nevoie de cei din jurul tău, dar în care nu poți învinge decât singur.

Privind per total, ai luptat admirabil, cu propriul fizic, cu propriile limite mentale, cu tot ce ai receptat din jur: ce lucruri te-au făcut fericit, neavând fotbalul?

Singurele motive de bucurie reală au fost familia și prietenii. Dacă sursa de energie și de bucurie nu a mai venit din profesia mea, m-am întors, și bine am făcut!, la ce contează cel mai mult în viață. 

“Nu simt nevoia să răspund, ci bucuria să joc”

Dar ce te-a dezamăgit cel mai mult?

Chiar n-a fost ceva ieșit din comun. Și când ți-e foarte bine, tot apar oameni sau situații care te dezamăgesc. Nu vreau să detaliez pentru că, repet, nu au fost lucruri ieșite din comun. 

Florin Andone, care a trecut printr-o perioadă similară, mărturisea luna trecută într-un interviu exclusiv Playsport că nu s-a mai simțit atât de respectat în fotbal precum era în perioada în care era apt și juca.

Deși poate e o traiectorie similară în ultima perioadă, să știi că fiecare situație e diferită. Pentru că depinde exact de oamenii pe care îi ai în jur. În cazul meu, am avut parte de oameni săritori și de ajutor. Nu m-am simțit nerespectat. A, da, poate m-am simțit dat deoparte și puțin uitat. Dar e o consecință logică, dacă nu ești în circuitul normal. 

Au existat voci care au spus…

Da, au fost persoane care au spus public: “Unde mai e Băluță? Nu mai e, gata, a dispărut Băluță!” Dar oamenii ăștia nu s-au interesat o secundă să vadă prin ce trec, să știe exact ce recuperare fac, în ce stadiu sunt, ce accidentare este, ce recidivă. Nimic! Dar nu am simțit și nu simt nevoia să răspund nimănui. Tot ce simt e bucuria de a juca fotbal. 

Lecțiile și sfaturile calvarului. Alături de Ianis în recuperare

Care ar fi lecțiile esențiale pe care le-ai învățat, pentru tine și viitorul tău? Nu sfaturi pentru ceilalți!

Pot părea clișeice, dar când le experimentezi în concret în viața ta au o însemnătate aparte. Prima: să nu îmi fac așteptări, pentru că lucrurile nu sunt totdeauna cum te aștepți. Obiective, da! Dar nu așteptări! Ci să mă concentrez pe prezent. Ce urmează, după, urmează și gata! Apoi, a doua chestie ar fi că am învățat să prețuiesc și mai mult fotbalul. Ca intensitate, asta e lecția numărul unu! Am acum o bucurie de a mă antrena de zece ori mai mare! Și, nu în ultimul rând, lecția recunoștinței. Sunt recunoscător că pot face iar ceea ce am făcut cu drag încă de când aveam 8 ani. Fotbal.

Pentru că au fost și vor mai fi, din păcate, talente cu accidentări grave sau serii de accidentări în plină perioadă de afirmare, ce sfaturi poți să oferi, dincolo de lecțiile tale?

E mult mai greu să fac asta. Pentru că totul este, de fapt, pe lângă refacerea fizică, un proces de redescoperire. Ori asta înseamnă că e foarte specific, personal. Nu prea pot să dau sfaturi, sunt doar câteva lucruri general valabile oricând și oriunde: e important să rămâi calm și încrezător. Să ai în jurul tău oameni care îți oferă puterea mentală de care ai nevoie. Și muncește mult, enorm, cu ambiție mare în recuperare!

Unul din prietenii tăi foarte buni, Ianis Hagi, trece acum printr-o perioadă de recuperare după o accidentare grea.  Aceleași lucruri i-ai împărtășit și lui?

Vorbim mult, eu și Ianis. I-am mai povestit episoade din experiența mea, dar crede-mă, și îl știu bine!, că nu e nevoie să îi spun eu prea multe. El e un tip foarte calculat, organizat, serios, e cu capul pe umeri mereu, cum se spune. Are tot ce-i trebuie pentru a reveni rapid și chiar mai puternic decât era. Am toată încrederea, obiectiv îți spun, pentru că știe să gestioneze provocările.

Restart: autocarul, primele minute, aplauzele, telefonul bunicilor…

Cum te-ai simțit la primele minute pe teren, după un an?

Chiar nu știam că domnul Hagi mă va introduce. Eu eram pregătit, bineînțeles, dar nu știam. Și am simțit o emoție diferită când am intrat, fără termen de comparație cu ce am mai trăit în fotbal până acum. A fost cumva în creștere, de la emoția de-a intra în cantonament pentru meci, de a merge cu autocarul împreună cu echipa, până la jocul propriu-zis. Mie toate mi-au lipsit enorm și la fiecare m-am bucurat când le-am putut retrăi.

Iar după meci?

După meci… a fost iar în creștere. Încurajările colegilor, aplauzele din tribune, mesajele celor dragi în noapte aceea… A doua zi, m-au sunat bunicii. “Când te-am văzut pe teren, am fost așa de fericiți!” Iar asta a fost și marea mea bucurie, să îi pot face pe ceilalți fericiți.

De ce Farul și de ce nu nominalizează tineri

Cât a contat în decizia ta de a reveni la echipa lui Gică Hagi tocmai calitatea remarcabilă pe care el o are de-a sprijini relansarea unor cariere?

Știam bine acest aspect, știam capacitatea lui extraordinară și în direcția asta. Dar îți spun sincer că pentru mine a fost primordial faptul că e antrenorul care mă cunoaște cel mai bine, dincolo de orice altceva. Gândește-te că la 15 ani am ajuns să lucrăm împreună. Și m-a făcut mijlocaș, din fundaș central. Iar mijlocaș am ajuns să debutez în Liga 1, să joc pentru România la 19 ani, apoi în semifinale la EURO U21. Farul era destinația optimă acum pentru mine, viziunea și mentalitatea pe care le imprimă domnul Hagi sunt cele în care am crescut. Și sunt convins nu doar că voi reveni la nivelul anterior, ci că voi crește și mai mult ca fotbalist aici!

Ai lăsat Viitorul în 2019, ai găsit Farul în 2022. Ce e schimbat, ce te-a impresionat?

Simt mai multă reprezentativitate. Iar asta vine cu mândrie, responsabilitate, încărcătură pozitivă mai mare. Ești acum nu doar la echipa unui oraș cu mare tradiție fotbalistică, dar reprezinți și o regiune întreagă. Apoi, ești parte a unui brand și pe mine unul mă ajută asta. E o schimbare mare și pozitivă. În interior, multe lucruri bune au rămas la fel și e bine că e așa. Practic, să rezum, am simțit că am venit acasă, dar casa mea e acum una și mai mare!

Ai debutat în Liga 1 la 17 ani, peste doi ani jucai deja pentru România la seniori. Spune-mi câteva nume de jucători foarte tineri care te-au impresionat la Farul de când ai revenit!

Îți spun sincer că am ochit mulți cu calități formidabile și îți confirm că și sezonul acesta, și următorul, și tot așa, vor apărea la echipa mare! E și strategia clubului, dar e și realitatea de zi cu zi din Academie pe care o văd și care susține cu “materie primă” strategia. Dar nume nu îți voi da. Nu cred că evidențierea lor e utilă. La categoriile mici de vârstă, salturile valorice sunt mari, în perioade scurte. Poate nici eu, din generația mea, nu eram văzut că voi debuta primul la naționala mare.

Manifestul unui fotbalist

Cum se simte Liga 1 comparativ cu sezonul 2018/2019, ultimul pentru tine în țară? 

Eu chiar văd bine competiția. Din punctul meu de vedere, faptul că acum ai Rapid, Petrolul, U Cluj, UTA, Argeș în campionat e mare lucru. Ai tradiție, ai suporteri mulți și frumoși. Ți-e drag să joci fotbal! Ai altă energie și tu, și în jurul competiției. Am văzut că media spectatorilor după primele etape e mai mare decât în alte sezoane. Bravo! Doamne-ajută, să fie și mai mulți! Veniți la stadion, să ne bucurăm unii de alții!

Pentru că ai activat în România și Ucraina, din fotbalul est-european, dar și în Anglia și Olanda: se adâncește sau se menține diferența fotbalistică între aceste părți de Europa? 

Atât de mulți factori sunt implicați în discuția asta, că orice răspuns ar fi incomplet și relativ. La nivel național e clar că avem mult de muncit, cred eu că la nivel de infrastructură și regim de investiții. Ultima clasată din Premier League primește zeci de milioane de lire sterline. Atunci, ce vorbim? Trebuie să prioritizăm și să regândim investițiile în sport, nu doar în fotbal. Pentru că ne arde întrebarea asta: dacă am oferi condiții mai bune și am investi mai mult, câți David Popovici am putea avea? Talente avem, pentru cele din fotbal depun eu mărturie, avem și în alte sporturi, fără îndoială. Dar nu e de-ajuns. Fără etape corecte de instruire, în condiții foarte bune, nu te vei bate în veci cu cei mari și puternici.

Experiența Lucescu și sămânța unui antrenor la doar 23 de ani

Până la 23 de ani ai apucat să lucrezi și cu Gică Hagi, și cu Mircea Lucescu. Despre primul am vorbit, spune-mi cum a fost să îl descoperi pe “Il Luce”!

O șansă onorantă, fără îndoială, dar am încă o mare părere de rău că am fost multă vreme accidentat la Dinamo Kiev și n-am apucat să lucrez și mai mult, aplicat, cu dumnealui! E o personalitate fascinantă a fotbalului domnul Lucescu. Pe de o parte, implicarea lui este totală, rar vezi așa ceva. Pe de altă parte, atenția pentru detalii, tot ce ține atât de echipa lui cât și de adversar, este fabuloasă!

Ai mai lucrat și cu Cosmin Contra sau Mirel Rădoi, cât contează cum gestionează un tehnician relația cu un fotbalist dincolo de antrenamente și planul tactic?

Eu cred că enorm. Echipa dă cel mai bun randament când fiecare jucător în parte e liniștit și fericit cu locul lui în echipă. Asta cred eu că se poate obține doar gestionând grupul ca întreg, dar și situația fiecăruia. Deși sunt doar 11 titulari, când un antrenor dă sens fiecărui jucător, când îi dă o menire și îl face conștient de ea, nu poți da greș. Mai departe, e o calitate incredibilă să poți trata ego-urile și capriciile unora adaptându-te tu, ca abordare, dar fără să adaptezi regulile grupului.

Fără categoric și rigid. Hrănindu-se din fotbal

Dacă ar trebui să scoți un singur episod, din prima zi în care ai jucat fotbal până azi, unul care prin emoția lui înseamnă cel mai mult pentru tine, care ar fi? 

Eu am debutat la națională într-un amical cu Chile, 3-2 în Austria, la Graz. Am intrat în minutul 71. Nu sunt ipocrit, nu acela e episodul (râde). Asta a fost în mai 2018, iar în octombrie 2018 am fost titular, integralist și am debutat într-un meci oficial pentru România. Cu Serbia, 0-0 pe Arena Națională. Atunci am simțit cea mai mare emoție din fotbal. O stare care nu poate fi tradusă în cuvinte. Știam că e ceva diferit în jurul naționalei, de când mergeam cu tata la București, în copilărie, la meciuri. Dar ce am trăit pe teren, la imn, cu “Arena Națională” plină, a fost copleșitor.

Tudor, care sunt țintele pe care ți le-ai fixat și pe care, după ce le vei atinge, poți spune că ai redevenit jucătorul care erai sau unul și mai bun?

Firește că am obiective pentru acest sezon, dar vreau să învăț și mai mult și să fac totul treptat. Nu voi face comparații rigide. Eu mă hrănesc acum din bucuria fiecărui antrenament pentru meciul care urmează. Și din bucuria meciului pentru fiecare antrenament care vine după.

Tudor Băluță cu picioarele sângerând într-un vestiar din San Marino, după un meci extraordinar, 4-1 cu Croația în debutul la EURO U21 din 2019. Ai și marcat. Cum vezi acum imaginea aceea simbol?

Sincer, mă gândesc chiar că merge pusă poate la interviul de acum! Reflectă destul de bine toată povestea asta. Sunt cu pumnii ridicați, pentru că am înfruntat provocările, am perseverat și le-am depășit. A fost nevoie de multă ambiție. Una peste alta, important e că am reușit, și atunci, și acum.