Înainte de a juca la Rapid, Dorel Mutică a fost aproape de un transfer la Dinamo. Până la urmă, fostul fundaș avea să ajungă în Giulești, unde a scris istorie, acucerit un titlu și o Supercupă. Campionatul e cel câștigat în 1999, cu Lucescu pe bancă și o trupă formidabilă în vestiar, un trofeu cu o emoție aparte, fiindcă a venit după 32 de ani de așteptare pentru suflarea vișinie.
Prima experiență a lui Mutică, în Giulești, nu a fost una norocoasă. Cel supranumit „Mutamba”avea să plece din nou, înainte să se întoarcă în 1997, readus la insistențele lui Mircea Lucescu. Dar înainte de a semna prima dată cu Rapid, o mare rivală bucureșteană l-a dorit.
Puțină lume știe că semnasem încă din 1991 cu Dinamo! Nu l-am văzut nicio secundă la față pe Ianul. Am discutat numai pe telefon. A zis că-mi dă 5.000 de dolari la instalare și a dublat prima imediat, când a sesizat că am o mică ezitare. Mi-a trimis pliculețul cu bani prin fostul președinte de la Strungul, Gigi Ivan.
Vă dați seama, aveam numai 18 ani și băteam la porțile unei echipe fantastice, cu Dorinel, Mihali, Cheregi, Gerstenmajer, frații Pană, Halagian antrenor. Dinamo m-a lăsat însă să mai joc la Arad, Ianul a vrut apoi să mă împrumute la Bistrița, la nea Jean, dar m-a cedat până la urmă definitiv la UTA, de unde m-a cumpărat Rapidul în ‘94. Era însă goana nebună după jucătorii buni din provincie, o concurență teribilă Dinamo – Steaua. Alergau după semnături numai să nu-l ia celălalt pe jucătorul X, a declarat Mutică, într-un interviu special, acordat pentru Playsport
Mutică a ajuns în Giulești în 1994, la doar 22 de ani. Și avea să intre într-un vestiar în care se găseau mulți fotbaliști cu nume. „Era Copos” începuse la Rapid și noul patron aducea fotbaliști cu valoare lângă Podul Grant.
O grămadă de „grei” în cabină: Iulian Chiriță, Țâră, Rodin Voinea, Bealcu, Vameșu, Leo Toader. L-am prins și pe nea Fane Iovan. Venise Lupu. N-a fost simplu să ajungi la 22 de ani în Capitală: tentații, mai voiai să ieși la o discotecă, să mai cunoști o fată, să mai socializezi. N-am fost eu cu paharul sau cu mașinile, n-am umblat niciodată după ultimul model de BMW, dar simțeai nevoia să fii acolo, cu grupul. După Motru și Arad, Bucureștiul era paradisul, a încheiat Mutică