EXCLUSIV- VIDEO. Emoționanta poveste a rapidistului pe care Revoluția din 89 l-a prins cu mitraliera în mână. „Am discutat între noi să ne punem armele în gât, să ne tragem câte un cartuș”

Cătălin Mureșanu / 21.12.2021, 14:44
EXCLUSIV- VIDEO. Emoționanta poveste a rapidistului pe care Revoluția din 89 l-a prins cu mitraliera în mână. „Am discutat între noi să ne punem armele în gât, să ne tragem câte un cartuș”
  • Lucian Ionescu (52 ani), ofițer de presă și director de comunicare la Rapid, a developat, în cadrul emisiunii PlaySport Live, zilele Revoluției din 1989. Scenele șocante, emoționante, trăite de el, soldat în termen la Unitatea R4 RAA – Rachete Antiaeriene – 01808, la Crângul lui Bot. O mărturie interesantă în muchia unei emisiuni de sport, un document de recunoaștere și cunoaștere la 32 de ani distanță. 32 de ani în care ne-am câștigat libertatea și, din păcate, mulți nu am știut ce să facem cu ea.

„În seara zilei de 20 decembrie, după ora 19, Nicolae Ceaușescu, cel care se întorsese din vizita sa din Iran, a ținut o cuvântare transmisă la Radio și la Televiziune. Tema cuvântării era situația din Timișoara, în care Nicolae Ceaușescu vedea amestecul unor cercuri reacționare din străinătate. După acea cuvântare, Ceaușescu a ordonat Starea de Necesitate în județul Timiș”, Adrian Cioroianu – 5 minute de istorie.

Au trecut 32 de ani de la 20 decembrie 1989. Ora 19. De la cuvântarea lui Ceaușescu și de la propagarea Revoluției de la Timișoara spre București și, mai departe, în toată țara.

„Poți să-mi spui ce făceai în 1989, cam pe vremea asta?”

Lucian Ionescu este, azi, un bărbat cu funigei de păr alb în tâmple și obraji stacojii. Tată. Om liber. În urmă cu 32 de ani era soldat în termen și în obraji avea fixat un pat de armă rece. Așa-i era și sufletul. „Azi în Timișoara, mâine în toată țara”.

Crângul lui Bot

„Ce întrebare îmi pui, mă răscolești! În cât suntem, în 20? Cât este ceasul? Este ora 19 și 5 minute…”. În urmă cu 32 de ani, Ceaușescu, cu o furie dominată de stropii rotacismului său își arunca discursul către țară. Timișoara, cercuri reacționare, golani, huligani, diversiune.

„Eram către gardul dinspre terenul de fotbal la R4 RAA – Rachete Antiaeriene, Unitatea 01808, la Crângul lui Bot și stăteam pe burtă în frig cu arma. Ni se spusese să tragem fără somație, o chestie neîntâlnită nici pentru noi, nici pentru generații întregi de militari. Pentru tineri, pentru copii, probabil că pare o chestie lipsită de orice atracție, dar să-i spui unui copil de 18, 19 ani, cum aveam noi atunci, „trage fără somație” și să simți pe obraz, rece, patul armei, era grozanic. Și exista și sentimentul de frică, o frică ciudată”. Sunt cioturi din amintirile soldatului Ionescu, rostite de bărbatul Ionescu. Un om liber.

Camarazii. Baioneta, pâinea neagră unsă cu pateu

Emisiunea PlaySport Live este pe final (de la minutul 1:06:36). De an și de oră, mănunchi de minute în care am discutat de Rapid. Și bărbatului de pe scaunul invitatului parcă încep să-i zvâcnească obrajii. Cu fiecare cuvânt și fiecare fotogramă de amintire. Au trecut 32 de ani!

„Hai să amânăm pentru marți. Am serbarea copiilor la club, apoi mă întâlnesc cu camarazii mei din armată”. Când l-am invitat la emisiune, „să vorbim despre Rapid”, Lucian Ionescu m-a amânat. „O facem marți!”

Luni e 20 decembrie. Și au trecut 32 de ani peste obrajii lor. Se văd în fiecare an, într-o rutină înfiptă adânc în amintirea acelor zile, acelor luni, acelui an. Am să mă întorc bărbat!

„Chiar m-am întâlnit acum două zile cu foștii camarazi din armată, ne întâlnim, de fiecare dată, în luna decembrie, pentru că ne-a unit suferința și sunt lucruri care nu se uită și ne respectăm. Știi ce înseamnă camaraderia? M-a întrebat cineva, la un moment dat, tot la o emisiune, ce este mai presus, camaraderia sau prietenia? Prieten îți este omul care stă cu tine la un șpriț, cel care te împrumută cu bani când ai nevoie să-ți cumperi o mașină, camarad era acela care… aveam o felie de pâine neagră, o ungeam cu pateu și o tăiam în două cu baioneta și o împărțeam. Uneori, acea felie de pâine cu pateu, jumătatea, este mai prețioasă decât mașina pe care am cumpărat-o cu banii împrumutați de la un prieten”.

În zilele următoare datei de 20, haosul a rulat în România. Și, sub amenințarea teroriștilor, s-a vorbit despre apă otrăvită și s-a strigat „libertate”. „Li…ber…ta…te!”. Iar bordurile au fost udate cu râuri de sânge. Apoi au crescut, din loc în loc, munți de ceară.

Masacrul de la Otopeni și cartușul pregătit pentru propriul grumaz

În data de 23 decembrie 1989, 82 de soldați de la o unitate din Câmpina sunt trimiși să întărească paza Aeroporului Otopeni. Mesajele scurse din studioul 4 al Televiziunii Române flambau acest haos. În aeroport erau, deja, alți militari. Cu patul de armă rece înfipt în obraz, glonț pe țeavă și, fatal, urechile agățate la tranzistoarele pentru care nici măcar nu se găseau baterii. Și ei au tras! În colegii lor, în frați, în tineri care urmau să devină tați. Tați și oameni liberi. 40 dintre ei au murit pe loc. 18 au rămas schilodiți pe viață.

Unitatea de la Crângul lui Bot, care nu a pierdut niciun soldat la Revoluție, nu a trimis soldați la Otopeni, deși avea o subunitate la Câmpina. Totuși, în acele zile, hazardul putea fi hotărâtor în orice secundă!

„Mi se face pilea de găină. Nu am ajuns la Otopeni, am rămas în regiment, trebuia să am grijă de apărarea antiaeriană a Ploieștiului, însă am avut colegi la Otopeni, evident. Absolut, m-am născut a doua oară pentru că pe mine nu m-au trimis acolo. Și am avut marea șansă, pentru că înainte să fie prins Ceaușescu și executat, trebuia să ieșim în pluton, să fim trimiși în Ploiești și să tragem în manifestanți. Și atunci, nu aș vrea să pară că ne ridicăm în slăvi, am discutat, camarazii între noi, iar dacă ajungem în acea postură, ne punem armele în gât și ne tragem câte un cartuș, că nu avem cum să tragem în niște oameni care pot fi părinții noștri. Au fost niște clipe groaznice, dar care rămân pe retină”, developează timpul, frica și teroarea acelor zile, în hălci de amintiri, Lucian Ionescu.

Cel mai frumos Crăciun

Și Ceaușescu a fost prins. Apoi executat. Chiar în ziua de Crăciun. La Târgoviște. La câțiva zeci de kilometri, la Crângul lui Bot, soldații aveau, în continuare, inima cât o gămălie și patul de armă în obraji.

„Pentru că ne apropiem de Sfântul Crăciun, chiar în ziua Sfântă de Crăciun, tot așa, am fost chemați la unul dintre gardurile unității, ne-a pus să stăm în poziție de tragere, însă, de data asta, să tragem la ordin, nu fără somație. Din direcția satului în care noi fugeam la video, la discotecă, la cumpărat o sticlă de țuică, unde deja știam oameni, se vedea o mulțime de oameni cum vine spre noi, către unitate, noi toți eram cu armele la ochi și ne întrebam ce facem? Era un moment în care nu toată lumea spunea armata e cu noi! Oamenii, încă, oscilau. Și ne-am zis că ăștia ne atacă! Ce facem, vedeam mulțimea cum se apropie, tragem, nu tragem? De fapt, oamenii erau cu căruțele încărcate cu mâncare și cu băutură. Și mărturisesc și acum, după 32 de ani, că ală a fost cel mai frumos Crăciun din viața mea!”.

„O hârtie cu numele nostru”. „Cine?” Mesajul scobit în cruce!

Camarazii se văd în fiecare an. Din păcate, alți camarazi nevinovați au devenit eroi. „Cine?”. Mesajul scobit pe crucea unui soldat din Cimitirul Eroilor din București a rămas o întrebare încremenită. În timp și marmură. „Cine?”

„Totul e din ce în ce mai disipat și noi, cei care am fost atunci militari în termen, avem o apăsare. Nu ne-am dorit onoruri, nu ne-am dorit nimic, am fi dorit ca statul român să ne fi dat și nouă măcar o hârtie pe care să o punem în perete, pe care să o arătăm, în timp, copiilor, nepoților. Uite, mă, am fost și noi acolo! Atât! Nimic mai mult. Noi depusesem jurământul, trebuia să apărăm patria, era logic că ceea ce am făcut era datoria noastră. O hârtie cu numele nostru… meritam. Atât!”.

Eroii nu mor niciodată!