Februarie, între 3 și 8. Cătălin și Andrei

Cătălin Mureșanu / 04.02.2021, 16:00
Februarie, între 3 și 8. Cătălin și Andrei

„Ne vedem la statuia lui Cătălin”. Cristi, fratele mai mare al „Unicului Căpitan” alege locul de întâlnire. I-am solicitat un interviu, se apropie 3 februarie, ziua în care, dacă nu ar fi fost 5 octombrie 2000, Cătălin Hîldan ar fi împlinit 45 de ani. Cătălin, fotbalistul infatigabil, a devenit etern, e cântec și bronz. Cristi are tâmplele trase în fire de hârtie, iar când vorbește despre fratele său și trece prin amintirile copilăriei, arcadele lui se strâng într-o rădăcină de riduri. Așa suspină un rugbyist! Alunecat pe toboganul trecutului, fostul sportiv are obrajii aprinși, stacojii, iar chipul său dansează în ritmul unui zâmbet firav atunci când vorbește de Cătălin Hîldan junior, fiul lui, nepotul „Unicului Căpitan”. Puștiul are 17 ani, joacă la formația Under 19 de la Dinamo și, peste câteva zile avea să fie convocat de Ionel Gane la prima echipă. Bunicul Marin Hîldan l-a dus la fotbal, este nelipsit de la antrenamente, merge la toate meciurile, e sponsorul juniorului.

Și munții ajung în cârje

Un bărbat corpolent, șubred și sprijinit în cârje, coboară scările sălii polivalente din „Ștefan cel Mare”. Și munții ajung în cârje. Este tatăl unui alt sportiv plecat mult prea devreme și la fel de brusc. Petre Cozma, părintele regretatului handablist internațional, Marian Cozma. Ce semn o fi și ăsta, blestemat februarie? În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, la Veszprem, într-o speluncă îngropată în fum și stroboscoape, Patriota Lokal, Marian era ucis mișelește, înjunghiat după un conflict cu trei heimatloși care au lovit cu cuțitul tot de trei ori. O dată în inimă. Cu Marian am fost coleg de clasă în „generală”, iar pe nea Petre l-am cunoscut în curtea școlii, acolo unde ne arăta cum se aruncă mingea de oină. Peste bloc. Brațul său sănătos era o catapultă, eu, un flecar cu muci, rămâneam șocat de puterea uriașului. Marian s-a transferat la noi prin clasa a V-a și avea, încă de atunci, moștenire din groapa Plumbuitei, porecla de Păsărilă. La orele de sport jucam fotbal. Și la orele de matematică, română, franceză sau fizică, tot fotbal jucam. Handbalul era, în viziunea mea imberbă, un joc pentru fete. În plus, singurul care putea să țină mingea în palmă era Marian. Dădeam spargeri în livada Tobocului, la cireșe, bifam zilnic prostiile copilăriei și chiuleam de la teze, fugind la meciuri, pe stadion. Pe Marian l-am întâlnit ultima oară tot în curtea Clubului Sportiv Dinamo, în ușa unui autocar, eu tânăr jurnalist, el un mare talent al handbalului românesc. „La revedere, Mureșică! Să ne revedem cu bine”.

Nu am ajuns nici măcar la înmormântare

Tatăl regretatului Marian Cozma
Tatăl regretatului Marian Cozma

Și nu am ajuns nici măcar la înmormântare. În februarie 2009, când vestea morții sale a cutremurat Internetul cu fotografia lui „Păsărilă” în alb și negru, eram în Turcia, în cantonamentul echipelor
de iarnă. „Cine ești, mă, că nu te văd de masca aia?”. Am uitat că e prima iarnă cu mască. Au trecut 12 ierni. „Mureșică, ce faci, mă, băiatule, care mai e viața ta, că nu te-am mai auzit de multă vreme?”. Cârjele m-au descurajat. Gândul m-a dus la pervesitatea diabetului, la pandemie, la suferința care roade corpul. „Să vii să-l vezi pe Andrei, să vezi cât s-a făcut, lasă-l naibii de Covid, te aștept, să mă suni că nu știu dacă mai am numărul tău”. Andrei este nepotul lui Marian Cozma, a trecut de vârsta buletinului, reprezintă raza lui nea Petre după moartea fiului, noul Păsărilă, poate viitorul talent al handbalului românesc. De mic, nea Petre i-a pus mingea în palmă, rășina i-a ros straturile de pe pielea falangelor, s-a antrenat în sala din școala gimnazială unde unchiul său a învățat, în sala care-i poartă numele lui Păsărilă. Nea Petre s-a urcat în mașina care-l aștepta la capătul scărilor, a plecat făcându-mi semn. Să-l sun. După interviul cu Cristi am coborât în spatele Peluzei Cătălin Hîldan, acolo unde, pe terenul
sintetic, echipa Under 19 se antrena sub comanda lui Gheorghe Mihali. Într-o mașina parcată lângă gard, Marin Hîldan își așteapta nepotul. E februarie și e soare. Pentru unii razele cad din spatele statuilor, pentru alții din ochii nepoților.