Am pierdut în Armenia. Pe undeva, nimic neobișnuit. Poate doar surprinderea permanentă a unora care tot cred că România joacă în alt film. Pentru noi, rolurile în meciurile de Oscar ale fotbalului mondial au dispărut după ultima parte a trilogiei „90, 94, 98”. Suntem în aceeași oală cu țările care nu mai contează în sportul ăsta.
De mai bine de un deceniu, naționala noastră de fotbal joacă în producții de mâna a doua. Producții proaste și care rareori se proiectează prin vreun cinema prăfuit din străinătate. Am schimbat regizor după regizor. Au fost aduși și „specialiști” de peste hotare pentru a ne duce pe culmile succesului. Nimic. Am rămas la fel de mediocri.
Venirea lui Mirel Rădoi ne-a făcut să visăm din nou. Nu am avut niciun motiv concret, dar discursul său elevat, costumul impecabil și atitudinea aceea de bărbat cu „sânge-n instalație” pe care o afișează, ne-au fascinat. Sincer, mulți dintre noi am și uitat că nu are niciun background. Iar după ce am reușit să batem și Macedonia de Nord puteam să jurăm că e omul care ne trebuie.
Nici măcar prostiile uriașe din acea victorie nu ne-a făcut să fim circumspecți. Am crezut fără pic de rațiune și l-am privit pe Mirel ca pe un adevărat Mesia capabil să scoale din morți echipa noastră națională.
Firesc, resurecția nu s-a petrecut. Naționala noastră a rămas tot acolo unde era și ca să revenim la topicul de la începutul acestor rânduri, joacă în filme la fel de proaste. Poate un pic mai spectaculoase, cu ceva adrenalină suplimentară, dar tot proaste. Să-mi fie iertată comparația, dar ce ne prezintă azi Rădoi și băieții lui seamănă izbitor cu producțiile low-cost de la Bollywood.
Partea bună a lucrurilor e că după acest nou început de drum al naționalei, noi, privitorii ne vom relaxa. Gata cu emoțiile. De-acum privim detașați ce se întâmplă. Calificarea? Să fim serioși. Calificarea e precum premiul Oscar. E doar pentru cei buni…