Lungul nasului

Marius Mitran / 05.04.2021, 15:29
Lungul nasului

Timp de zece zile, la studiourile realizate de Televiziunea Română, deținătoarea drepturilor pentru turneul final al Campionatului European U-21, am spus că principalul scop, dacă nu cumva chiar singurul, al echipei noastre este de a lansa jucători către prima reprezentativă. Sigur, m-aș fi bucurat, ca toată lumea, aplaudând în picioare, să văd o calificare în sferturile de finală, pe care cred că am fi meritat-o, judecând după ocaziile din finalul meciului cu Olanda. Iar dacă am fi mers pînă la capăt, luând trofeul continental la vară, o serie lungă a “Replay”-ului ar fi fost dedicată unei performanțe de neimaginat altfel decât pe hârtie.

Altceva ne doare

Am terminat însă, în ciuda celor cinci puncte strânse, a treia echipă în grupă și am plecat acasă. Am fost egalii Olandei și ai Germaniei, am învins Ungaria, dar nu a fost suficient pentru o calificare, am rămas pe locul trei. E însă acesta adevăratul nostru regret? Că nu vom fi în “sferturi” peste două luni, după ce acum doi ani am fost la doar câteva minute de finală? Dacă sinceritatea nu este cea mai mare calitate a celor care judecă fotbalul nostru actual, atunci da, uite exact de asta ne pare rău, că nu vom mai vedea echipa de tineret în luptă cu cei mai mari dintre cei mici.

Cum însă sinceritatea e o calitate fără de care nu are rost să mai stăm de vorbă, nici aici, nici altundeva, să admitem, totuși, că altceva ne doare, nu faptul că am strâns cinci puncte și nu am avut ce face cu ele. Ci că, la echipa mare, am adunat doar trei, și e foarte probabil să ne ajute exact cât cele cinci puncte de la Budapesta. Adică deloc.

Nimic nu mai contează în afară de totala noastră sinceritate

Deși, la ce avalanșă de prostii am văzut întâmplându-se la echipa lui Rădoi, în toate cele trei meciuri, aș îndrăzni să cred că nimic nu mai contează în afară de totala noastră sinceritate. A noastră, dar și a lor. A lui Rădoi, în primul rând. A lui Burleanu, în același prim rând. A lui Stoichiță, a lui George Pușcaș, a căpitanului de echipă Chiricheș…

Rădoi, obligat de regulile impuse de FIFA și de deținătorii de drepturi, a spus ceva după meciurile naționalei, repetând la Erevan o concluzie de o ciudățenie menită să te ducă cu gândul la ceva ce nu poate fi scris aici: că am pierdut pentru că toți cei patru fundași ai Armeniei erau de picior drept și că trebuia să-i ducem spre stânga, ca ei să poată sau să nu poată, aici selecționerul a fost un pic ambiguu, să facă ori să nu facă ceva ceea ce ai noștri oricum știau că vor face, pentru că Mirel le spusese dinainte. Orișicât.

România noastră era rănită

Și asta a fost tot. Ceilalți, pe care i-am amintit acum, nu au scos o vorbă. Și nici nu vor scoate, pot să pun pariu, așa cum aș fi vrut să pun și cu onorabilul domn Stoichiță, care ne invita pe toți să luăm ca sigură victoria tricolorilor la Erevan. Și nu știu dacă măcar în acea declarație șeful (!) Comisiei tehnice de la FRF a fost sincer. Să admitem că a fost. Cu atât mai rău stau lucrurile dacă a fost. Pentru că România noastră, dar mai ales a lor, era evident rănită și se văzuse asta din primele meciuri din grupă, când și Macedonia (care ne-a înscris în trei minute două goluri) și, mai ales, Germania au avut ocazii cât să ne pulverizeze, iar noi ne-am apărat cu bara transversală, cu norocul chior și cu soarta de om bun a lui Niță. Ar fi ținut toate acestea la infinit?

Avem cu cine să construim!

Astăzi, doar sinceritatea ne mai poate salva. A lui Rădoi, de a recunoaște că locul lui nu e acolo unde e, acum. A celor care l-au pus, că au greșit grav, ca și cu Daum, ca și cu Contra, ca și cu regula U 21, ca și, ca și, ca și.
Să nu ne mai mințim, să nu mai mințim, și, foarte important, să nu ne mai lăsăm mințiți. De lozinci false, de antrenori închipuiți, de meciuri citite prost și înțelese și mai prost. Să acceptăm că am ratat, într-o săptămână, ambele obiective. Nu vom fi în sferturi la euro de tineret, nu vom merge nici la Cupa Mondială din Qatar. Al șaselea Mondial ratat la rând. Să ne vedem,cu toții, lungul nasului. O operațiune dificilă, dar obligatorie.

Apoi, dacă îi supraviețuim, reconstruim. Cu oameni pe posturi. Fiecare pe postul lui.
Pentru că avem cu cine. Avem cu ce. Totul e să-i punem pe cei ciuruiți în locul celor găuriți. Și abia atunci nimănui nu-i va mai păsa de ce picior vor fi fost cei patru fundași ai Armeniei și la ce foloseau ei.