„https://www.FC-Fcsb= Steaua.ro. Error 404 page not found”. Peluza vișinie are, pe post de coregrafie, o ironie. O pânză albă cât tot sectorul, un mare blanc și un batjocoritor… „ATÂT MERITAȚI!”. „Atât meritați” scris cu verzale. În peluza adversă, flutură isteric un steag cu o altă părere. „1947”.
În primăvara lui 2018, Rapid, aka „Academia”, juca, tot aici, cu Steaua. O învingea, promova în liga a treia și își continua renașterea. Azi o înjură: „Cine ține cu Steaua…”. Lugubră scandare pentru o galerie cu așa multe cântece. Și de neînțeles în meniu la o așa „coregrafie”. Rapid joacă împotriva FCSB și o înjură pe Steaua. Poți, oare, să înjuri cu verzale? Cum era? „Atât meritați”. E ură! E lume multă. E atmosferă de meci mare. E vară.
„Suntem noi, Steaua suntem noi”. Peluza adversă- „roș-albastră”-, pare că știe, din tot glasul, cine este! Conform justiției, FCSB nu este Steaua! Însă este echipa care, în 2006, sprijinită în acest blazon, în același loc, unde era un alt stadion, tot primăvara, a eliminat-o pe Rapid din cel mai dulce flirt european din istorie, sferturile Cupei UEFA.
O echipă, un club, o societate… „un mit” care, atunci nu se numea – și nici nu se gândea că se va numi… „Academia”. Însă era susținută de aceiași fani care, condamnați de gheara falimentului, au luat-o de la capăt. În Giulești, teoria a fost simplă: Omul sfințește locul. Cu steaguri, tobe, eșarfe, cântec, fum, foc. Lacrimi și ură. Totul stropit cu puțină trufie vișinie transmisă încă de la imn: „Suntem peste tot acasă…”. Pentru alte aspecte, în turba fotbalului nostru, există avocați. Amintirile, însă, nu le poți judeca!
Și, mult timp după fluierul de start, e derby doar cu atmosfera. Pe teren există încrâncenare și se joacă, mai mult, la intimidare. Cu exces de alunecări și șarje timide. Dar de fiecare dată la os. Rapid își poartă, cu stâpânire, fotbalul economicos, fără gol primit în acest sezon. Economicos, riguros, norocos. După ce Săpunaru, în poziție centrală în marginea careului, are avalanșa tribunelor pe șiret, dar trimite în eterul peluzei, giuleștenii deschid scorul. Cu o benă de dorință și un strop de șansă, Rapidul exultă. Atac bine înfipt, mingea curge în bandă, Belu centrează în careul mic, Crețu fezandează un luft, iar Vinicius, dintr-un ciot de genunchi, deviază în plasă. Peluza rapidistă explodează, lava vișinie curge, în sute de decibeli, spre gazon. „Rapid- Giulești!”. FCSB, mai bună doar la posesie și mai estetică în fente inutile din gleznă, suspină imberb. Rapid face diferența prin suflet și topor.
La pauză, Mihai Iosif plutește pe valuri de statistică. Rapid, „farmecul vieții”… lui, conduce și a luat, ultimul gol, printre fâșiile dimineților de „B”. Și ce-o face, la acest scor, Gigi Becali? Ați ghicit! Zero, șapte… trei schimbări. Ies Crețu, Olaru și Tavi Popescu, intră Cristea, Mamut și Moruțan. Rapidiștii aprind torțe și scaldă peluza în fum de fumigenă. Și FCSB se încruntă. Coman execută cu o virgulă parșivă o lovitură liberă din marginea terenului, Moldovan respinge cu greu, pătura unui oftat apăsat străpunge cântecele vișinii.
Și vicecampioana își împachetează răzvrătirea și se scaldă în zeama inutilă a posesiei. De pomană, minutele trec și rapidiștii își ascut fiesta. Și nervii dictează un final urât de meci. Șerban și Sefer sunt eliminați după o scenă de județ. Rămân spații, nu și idei. Iosif se baricadează cu Goge și Dandea, giuleștenii sunt comprimați în fața careului și rezistă, printre cârcei și trageri de timp, spre o victorie de prestigiu. Și o obțin, chiar dacă Tănase execută, în franjurile meciului, o lovitură liberă cu precizia apelurilor lui Gigi Becali. Cu același scor de casă, 1-0. Meniul lui Mihai Iosif. El, cu pomeții lui de ospătar muncit. Un „Mister” veritabil.