OPINIE – Gabriel Peneș. Nu e „generația de aur”, ci generația LOR. Ochii bărbatului-tată din tribuna de la Cesena

Gabriel Peneș / 20.03.2021, 12:07
OPINIE – Gabriel Peneș. Nu e „generația de aur”, ci generația LOR. Ochii bărbatului-tată din tribuna de la Cesena

Mai întâi a fost o curiozitate. Jocurile mari se fac, nu-i așa?, întotdeauna la seniori. Apoi, hai să vedem cum se descurcă Ianis, fiul „Regelui”. O mondenitate, aproape. În martie 2017, Ianis „rătăcea” prin lotul Fiorentinei la acea vreme. Apoi, a fost un zvon. Ce-au mai făcut copiii ăia în grupa lor de calificare la Euro? Se luptă pentru primul loc? Deh, n-o să dureze. Nu mai e vremea „generației de aur”. Mirel Rădoi, antrenorul lor? Să fim serioși, abia se luptă cu bacalaureatul, cum să..?… Apoi, a venit echipa. Echipa! Nu generația de aur, ci generația lor! Care a adus României prima calificare la Jocurile Olimpice după 56 de ani.  Cine să mai știe de Silviu Ploeșteanu? Antrenorul Naționalei la Olimpiada din 1964 de la…Tokio. Japonia ne poartă noroc, se pare. Poate că nici Rădoi nu știa prea bine despre cine e vorba când a preluat U21 în martie 2017. Treptat, a sădit în vestiar semințele unei echipe Ale unei familii. Ale unei emoții.

Bărbatul din tribuna de la Cesena

Camera îl urmărește pe bărbatul din tribuna stadionului din Cesena. E transfigurat. Pune palma la gură, „împinge” echipa înainte cu un semn al mâinii. Sare în sus și aplaudă. E acolo, în teren, deși din înaltul tribunei. Ochii îi par hipnotizați printr-o vrajă misterioasă. Nu e simplu să fii, pentru majoritatea, „doar” fiul tatălui tău. Mai ales când numele acestuia poate fi scris cu majuscule. Dar pentru bărbatul din tribună e copleșitor să fie tatăl fiului său. Pulsul peste 120, tensiunea aproape cântă prin vene și artere. Juniorul e acolo, în iarbă, se luptă cu Anglia în grupa CE din Italia. E iunie și e foarte cald. Hagi, bărbatul din tribune, tresare. Ianis a șutat și a marcat. Vezuviul a erupt iar seniorul se ia în brațe cu soția, cu fiica, cu Gică Popescu și familia acestuia. Ceva din seva lui, ce exploda la Mondialul american din 1994, e acolo, jos. Ianis alunecă spre tribună, într-o îngenunchiere victorioasă a celebrării golului. Ochii seniorului se închid, doar cât să înflorească acel zâmbet inegalabil pe care doar un tată mândru îl poate avea.

Nu e „generația de aur”, ci generația LOR. Ochii bărbatului-tată din tribuna de la Cesena
Nu e „generația de aur”, ci generația LOR. Ochii bărbatului-tată din tribuna de la Cesena

Am zis de Silviu Ploeșteanu? A dus România până pe locul 5 la Olimpiada japoneză. După doar 5 ani a murit. Poate încă bântuit de penaltyul ratat de „Profesorul” Constantin în ultimele minute ale meciului din sferturile de finală cu marea Ungarie a acelor timpuri. Rădoi încă nu are „un Constantin”. Pușcaș bate sigur pe el orice penalty. Da, zvonul s-a transformat în certitudine. Ați auzit? Ne-am calificat la Euro U 21! Majoritatea jucătorilor erau neștiuți marelui public. Nici ziariștii nu se îngrămădeau să-i întrebe de sănătate. Peste noapte, s-a vorbit, însă, de o nouă „generație de aur”. Eram la Euro. Fie și la U21. Grupa…să fim serioși. O „grupă a morții”, ca a „mexicanilor” din 1970. Croația, Anglia, Franța. Balon de spumă. Ce poți face împotriva lor?

„La 3 strigăm ROMÂNIA!”

„Toți am avut un vis. Pentru asta am muncit 2 ani. E timpul să facem ca momentul ăsta să fie al nostru! La 3 strigăm ROMÂNIA!”. Portarul cu alură de dandy ține un discurs de lider. Radu, parcă îl cheamă. Începe meciul cu Croația. Incredibil, dar e 4-1 pentru noi. Pentru ei, tinerii din U21, adică și pentru noi. „Când s-a cântat imnul mi s-a făcut pielea de găină”, spune Pașcanu, unul dintre cei care încă se regăsește în echipa condusă acum de Adi Mutu. „Dacă îmi puneați buletinul în față și nu știam cum mă mai cheamă. Aș fi zis doar „Deșteaptă-te, române!”, mărturisește Rădoi după partidă. Vocile tuturor se leagănă în tremurul unei emoții neștiute până atunci. Hagi, „voievodul” fotbalului nostru, se ține încă tare. „N-am avut emoții, că n-am fost pe teren. Ei au jucat”. Încă maschează bine senzația aceea teribilă născută în plexul solar ce te cuprinde și-ți izbește tâmpla de stele.

Camera alunecă din nou spre bărbatul din tribuna din Cesena. Fire invizibile îi leagă trupul de mișcările celor din teren îmbrăcați în galben. E „doar” un tată al propriului fiu. Miile de români scandează la unison „Hagi!, Hagi! Hagi!”. E numele lui, dar ovațiile nu sunt pentru el. Strigă și el, aplaudă, se felicită cu cei apropiați. America e departe. Dar Ianis e acolo, în teren, salutând victorios galeria. Bărbatul știe că acum și băiatul lui va ști cum e. În 1994, Ianis nici nu se ivise pe lume. Nici măcar în 1998, la Mondialul din Franța, când echipa „blonzilor” se oprea tot în optimi, ca și în Italia, în 90. De acum, va ști. Până nu trece prin tine fulgerul acela iscat de vibrația a mii de oameni, n-ai cum să afli.

Altă cameră îi „prinde” pe cei doi comentatori: Hossu-Longin și Olaianos. Strigă, plâng, se îmbrățișează. Trepidează odată cu fiecare fază reușită de „galbeni”, explodează la fiecare gol. Ce ar fi faptele eroilor fără povestitori? Emil și Marian sunt și ei în aceeași echipă. Nu a generației de aur, ci a generației lor. La vestiar, Rădoi le mulțumește jucătorilor. „Ați făcut mândri 20 de milioane de români!”. Încă nu mi-e clar dacă a aflat despre Ploeșteanu. Dar a dus fotbalul românesc la aceeași Olimpiadă de la Tokio. 56 de ani mai târziu. Acum e rândul lui Adi Mutu să preia „moștenirea”.

Peste câteva zile va începe un alt European U21. Rădoi va avea altă treabă, împreună cu Ianis. Doar bărbatul din mijlocul galeriei de la Cesena va sta, probabil, tot în tribună. Mulți dintre „galbenii” de atunci vor fi în teren, dar la seniori, acum. Și-apoi, e tatăl fiului său. E și familia lui acolo. A lui Mirel, a lui George, a lui Man, a lui Ianis. Nu e generația de aur, să fim bine înțeleși. Pur și simplu, e generația LOR. Dar și-a noastră. După ce, acum 56 de ani, părinții și bunicii noștri au avut-o pe-a lor. La 3, strigăm Hai, România! 1..2… 3!…