Sepsi, palma care se face braț

Autor: Gabriel Berceanu / 26.07.2022, 21:33
Sepsi, palma care se face braț

Nu urmează un text despre secui și români. Nici despre Orban și cei care nu cred în Orban. S-a tot vorbit despre cine investește și unde. Rămânem la fotbal. Firește că toate îl influențează și fiecare factor are pondere în succes, în polemică ori în stabilitate financiară. Dar un tratat analitic merită făcut poate abia atunci când Sepsi Sfântu Gheorghe va deveni campioană. Probabil nu foarte târziu. Dar e posibil și să nu-l avem vreodată.

Ne oprim la Sepsi și la fotbal pentru că astăzi, în acest punct al evoluției clubului, sunt suficiente motive ca să ne concentrăm și spre o perspectivă cât se poate de onestă asupra faptelor sportive. Au trecut 11 ani de la începutul de drum al lui Laszlo Dioszegi. Iar fotbalul românesc are acum mai multe lucruri pentru care ar trebui să se bucure prin existența fotbalului de performanță la Sfântu Gheorghe. A câștigat, nu a pierdut.

O structură de aplaudat, un model aproape imposibil

Mihai Stoica vorbește despre o palmă pe care o simte. Metafora ascunde o realitate complexă legată de Sepsi. Nu e doar despre jucătorii pe care îi are în lot. Sepsi e un proces pe care un om cu experiența și cunoștințele lui Stoica l-a înțeles mult mai bine decât vrea să rezume, metaforic. Poate că tocmai de ciudă preferă să bagatelizeze, căci toți cei care trăiesc fotbalul cu adevărat simt ciuda așa cum simt și extazul ori suferința, să fim drepți! 

Ori, face asta involuntar. Dar sigur o palmă e doar o palmă, vine și trece. O simți și nu mai simți nimic apoi. Pe când Sepsi începe să se consacre atipic și stăruitor în fotbalul nostru, ca o structură cu care se poate rivaliza greu și din care nici nu avem mare lucru de copiat, până la urmă. Pentru că nu avem contextul său specific și instrumentele ei. Nu avem multe. Nu suntem în stare de multe.

Admiri, apreciezi, studiezi și cam atât. Sepsi nu e un model pentru că nu poate fi urmat. Ne putem bucura pentru că avem un club serios și performant, că se joacă un fotbal uneori atractiv la Sfântu Gheorghe, că există jucători de națională care pot veni de acolo. Că avem un reper de profesionalism. Asta am câștigat, ca fotbal.

Dacă păstrăm paradigma palmei, Sepsi e deja un braț. Funcțional, cu articulații care încep să probeze pe diferite paliere, să deprindă mișcări și amplitudini pentru un viitor și mai bun al clubului. 

Rămâne întrebarea

În doar 7 ani, Sepsi a ajuns de la Liga 4 la cupele europene. În 2014 câștiga campionatul județean din Covasna pentru ca în 2021 să joace cu Spartak Trnava în preliminariile Conference League. O astfel de creștere este extraordinară, dar am avut și experiențe meteorice care contrazic entuziasmul receptării ei. Ce mi se pare mult mai interesant este însă faptul că Sepsi a reușit să avanseze spre elită fără un bazin de suporteri foarte numeros și organizat.

U Cluj, Rapid sau Petrolul au ajuns la subsolul piramidei fotbalistice. Și au pornit o revenire spre Superliga de azi bazându-se pe numărul fanilor și intensitatea afecțiunii lor, tradusă în concretețe productivă. Sepsi a parcurs un drum similar cu o comunitate în spate, dar nu cu un “popor de microbiști”.

Mai departe, când spun că acest bazin de suporteri al celor de la Sepsi nu este organizat, mă refer că nu capătă, cel puțin nu în mod vădit, trăsăturile unui vector determinant în traiectoria clubului. Tradiție fotbalistică există în Covasna, dar nu și o tradiție amplă a tribunelor care se transformă la nevoie în pârghie sau locomotivă pentru un salt calitativ de dimensiunile celui reușit de Sepsi din 2011 până azi. 

Iar ca să încheiem paralela Rapid, U Cluj sau Petrolul, rămâne o întrebare: e mai greu să revii în top, după ce ai fost acolo? Sau să intri, pentru prima oară în istorie, în această categorie? Să pleci de jos descoperind pas cu pas ce trebuie făcut și să faci, fără presiunea unui trecut cu simboluri mari și performanțe notabile, precum Sepsi? Ori tocmai presiunea aceasta e mai utilă și catalizează energiile renașterii, când ai căzut și o iei de la capăt?

Despre Dioszegi, un lucru de la distanță

Sepsi face notă distinctă în fotbalul nostru din multe puncte de vedere. Fotbalistice și non-fotbalistice. Există câteva certitudini pe care le putem aborda chiar și de la distanță. Una ține de modelele voluntare sau involuntare pe care și le-a ales Dioszegi în acești ani de fotbal. A învățat să fie investitor în fotbal fără să-și însușească prea multe din comportamentul public al celorlalți investitori. 

Nu a picat în capcana patronilor-primarilor-președinților (căci sunt mai multe funcții prinse în arhetipul acesta) care s-au vrut, pe rând, mici Porumboiu, mici Cristi Borcea, mici Gigi Becali. De ce capcană? Nu pentru că cei trei ar fi răul, nicidecum. Ci pentru simplul motiv că îți pierzi identitatea și coerența viziunii manageriale când te transformi haotic și concomitent cu propria investiție. Când o faci crescând tu însuți, dar mereu în parametrii propriilor principii, e o șansă să reușești.