Nu sunt specialist în tenis. Asta ca să nu avem discuții la procesele de intenție pe care mi le veți intenta! Am jucat când eram mic, mai joc și acum din când în gând, mă uit cu mare plăcere la ”sportul alb” și privesc precum un ultras meciurile în care joacă fetele noastre. Oricare ar fi ele. Dar repet, nu sunt un specialist în tenis.
Asta nu înseamnă că nu pot să văd într-o partidă, dincolo de joc, de passing shot, de lung de linie, lift, ”scurtă” sau lob, ceva mai mult. Să observ cum trăiește un sportiv meciul, cum este consumat pe interior, felul în care îl dărâmă o minge ratată la milimetru și îl ridică la cer un punct câștigat într-o situație limită.
Eu personal am așteptat meciul dintre Simona și Sorana cum așteptam pe vremuri un Steaua – Dinamo sau un România – Italia la Euro 2000. Voiam să văd care e mai bună? Nu. Ca voi toți, știam ce a reuși Simona în tenis și ce ar fi putut reuși și Sorana. Eu așteptam încleștarea, lupta, duelul corp la corp. Și așteptările nu mi-au fost înșelate. A fost o bătălie de pomină, din miezul căreia nu se auzeau doar urletele fiecăreia (al Simonei un luuung Aaaaah, al Soranei unul scurt), ci, dacă aveai urechi fine, puteai ”auzi” măselele scrâșnind la fiecare minge.
Am simțit că pentru amândouă a fost ca o finală de Grand Slam, jucată la apus de carieră. Acel meci pe care l-au așteptat atât de mult și care le-a găsit, culmea, vecine de clasament WTA – pe Simona pe tobogan, pe Sorana în urcare. Și ce meci a fost! Am savurat minge cu minge, fiecare rally, fiecare dreaptă a Soranei și demarajele fabuloase ale Simonei la scurtele rivalei ei. Și acum îmi dau seama că trebuia să încep acest text așa: Mulțumesc, fetelor!
Dacă nu ai văzut meciul și te-ai uitat doar la scor, nu doar că ai pierdut această încleștare a orgoliilor feminine, dar ai putea crede că a fost un meci ușor pentru Simona. Nu a fost deloc așa. A fost greu de dus încărcătura emoțională, încă de când au aflat că se vor întâlni față în față, despărțite de un fileu, după 12 ani. Ultima dată când își aruncaseră mingi și fulgere din ochi erau doar două copile.
Acum era altceva pentru aceste femei care au reușit în meseria lor, care au devenit celebre, bogate, influente și extrem de puternice. E ca atunci când acest gen de femeie (e un gen aparte) ajunge în top și într-o zi dă nas în nas cu băiatul din generală pe care l-a iubit pe ascuns, fără ca el să știe vreodată. Ea e atât de sus, dar această reîntâlnire o plimbă în timp și o face să retrăiască emoțiile, pasiunea și deznădejdea adolescentei cu vise mărețe care a fost odată…
A fost și mai greu când s-au urcat în mașinuța de golf care le-a dus la terenul de joc. S-au așezat spate în spate, ca la duel. Sau ca și cum nu s-ar fi cunoscut. Ori ca și cum s-ar urî de moarte. Sau poate, dacă îmi este permisă comparația dusă la extrem, ca o rusoaică și o ucrainiacă ce se evită reciproc în aceste zile triste și tulburi. ”Foarte urât! Nu ne face cinste!”, a comentat Șumudică. Șumi, dacă tăceai, dădeai senzația că ai înțeles ceva… Nimic din toate astea!
Aceste femei, cândva fete, au fost împinse spre succes de o ambiție uriașă! De o dorință de a reuși dincolo de înțelegerea noastră, cei cu job-uri la birou, de la 9 la 5. Să fiu mai bună ca Sorana, să ajung la nivelul Simonei – acestea au fost pentru ele cârligele care le-au tras când le era greu, când jurau că renunță, că nu mai pot, că nu mai vor. Și s-au ridicat și au luat-o de la capăt! Iar și iar… Nu trebuie să recunoască asta niciodată, pentru că noi știm că așa este. Bine, eu știu.
Puteau fi prietene? Poate. Puteau mima amiciția? Sigur, e la îndemâna oricui! Puteau să facă ”small talk”, de dragul nostru? Fără doar și poate. Dar au ales varianta cea mai grea și, până la urmă, cea cinstită. Astea suntem, nu suntem prietene, suntem rivale, ne-am dorit întotdeauna să ne depășim una pe cealaltă. Așa am evoluat, așa am devenit mai bune! Să ne prefacem, ca să ne laude alde Șumi? Fiți serioși! Bravo, fetelor, asta e atitudinea! Și până la urmă, ce știm noi despre aceste femei, despre istoria lor personală, istoria lor comună, ca să avem dreptul să le judecăm? Mai nimic…
M-am înflăcărat și am uitat să scriu despre tenis. Dar am spus de la început că nu mă pricep, așa că sunt acoperit. Totuși, trebuie să spun că, după acest meci am înțeles de ce Simona Halep a ajuns numărul 1 mondial, s-a menținut acolo, a câștigat Grans Slam-uri și alte turnee majore, în vreme ce Sorana a oscilat mai mereu între o jucătoare bună și una bunicică, ce nu și-a atins niciodată potențialul.
Am văzut o Simona care încerca din răsputeri să scoată maximum din fiecare minge și o Sorana care încerca mai mereu să resolve punctul decisiv, din talent. Iată că, talentul nu este de ajuns! Este suficient pentru a câștiga meciuri, milioane și faimă, dar nu și pentru a ajunge numărul 1.