Sunt trei ani de când ”minunea blondă” a trecut la cei drepți, trei ani de când Ilie Balaci a părăsit această lume pentru una mai bună. Așa cum crede și fiica cea mare a legendei Craiovei.
”Am mers la cimitir în weekend, că i-am făcut pomana, cele de rânduială, am împărțit pachete, că acum cu covidul, dacă nu sunt toți vaccinați, nici n-am putut să mergem la restaurant… Dar sincer îți spun, nu știu dacă am mai zis-o, merg la mormânt, dar nu simt că tata e acolo, la doi metri sub pământ, că merg la el. Și-mi place să cred, cum povesteam noi mai devreme, îmi place să cred și cred că tata este undeva, e înger, e energie. Eu asta simt”, spune Lorena Balaci.
O dragoste ca a lor – chiar dacă puteți spune că orice tată își iubește puiul -, dar o dragoste, o legătură ca a lor, mai rar. De aceea, poate, deși s-au scurs trei ani, Lorena nu procesează încă, la dimensiunea reală, că omul de la care a împrumutat ochii albaștri, pletele blonde și temperamentul nu mai este. Pur și simplu.
”Eu vorbesc cu el, și nu sunt nebună. Am zile în care îi cer sfatul, îi cer să mă ajute să decid ceva, îi mai povestesc. Dar e greu, e atât de greu, mă mai uit uneori la telefon… Știi că nici acum nu i-am șters numărul? Încă îl mai am… ”Tata””… spune fiica lui Balaci. Și oftează.
Iar apropos de telefon… Un episod care-ți face practic pielea de găină și te poartă în alte dimensiuni s-a petrecut în ziua de Constantin și Elena.
”Eu nu-l visez prea des, de când s-a dus. Nu știu de ce, dar nu prea îl visez. Însă în noaptea aia, l-am visat. Pe mine mă cheamă și Elena, e ziua mea, iar în dimineața sărbătorii, fix la ora 6 și jumătate eram în mijlocul patului, trează, și cu telefonul în mână. Îl visasem… Visasem că dormeam, suna telefonul, iar pe ecran îmi apăruse scris ”tata”.
”La mulți ani, prințesa mea. Să ai o duminică plăcută!”, mi-a zis. Și m-am trezit cu telefonul în mână, termuram. Și căutam în desfășurătorul apelurilor să văd dacă chiar m-a sunat. A fost ceva atât de real, atât de…ulterior, am înțeles și de ce vineri fiind, el mi-a zis să am o duminică plăcută. Fiindcă ziua de sărbătoare de pe pământ în ceruri este duminică!”, povestește Lorena.
Astăzi este unul dintre momentele acelea în care lumea îl pomenește pe Ilie Balaci. Firul destinului, ”ața” cum zic oltenii, s-a rupt într-o dimineață de octombrie, în urmă cu trei ani. Fulgerător. Imprevizibil, precum un dribling făcut de el în tinerețe. Inima ”minunii blonde” s-a oprit. Încă este șocant, încă e dureros pentru familie, doar că Lorena se amăgește că un lucru îi poate alina tristețea.
”Cred că dacă l-ai fi pus să aleagă, la cât de demn a fost tata, așa ar fi vrut să moară. Repede. Să nu se chinuiască, să nu ne vadă suferind, să nu-l trântească la pat vreo boală și să îl vadă lumea transformat. A avut atât de multă decență și un orgoliu infinit.”, mărturisește ea.
”Și nu te răvășesc lucrurile astea, când ești pusă, an de an, să povestești, te întreabă lumea, toți vorbesc despre el? Nu te răscolesc?” ”Din contră, atât de multă bucurie simt când văd că nu este uitat. Chiar mai navigam pe Facebook de dimineață la cafea și citeam mesajele, am mesaje multe, văd postări despre el, scot oamenii poze, unii chiar și-au pus frame din ăla, ramă cu Ilie Balaci, la poza de profil. Mi se umple inima de bucurie că e acolo, în gândurile tuturor. Că oamenilor li se face dor de Ilie Balaci…”, spune Lorena.
Care învață, zi de zi, să trăiască cu acest dor în suflet. Și, după un oftat prelung, fiica lui Balaci încheie: ”Știi ceva? Timpul nu vindecă nimic. Timpul doar trece!”