INTERVIU EVENIMENT. Pe 3 februarie, Cătălin Hîldan ar fi împlinit 45 de ani. „După moartea fratelui meu, am vrut să mă călugăresc”

Cătălin Mureșanu / 02.02.2021, 18:28
INTERVIU EVENIMENT. Pe 3 februarie, Cătălin Hîldan ar fi împlinit 45 de ani. „După moartea fratelui meu, am vrut să mă călugăresc”

Dacă nu ar fi fost 5 octombrie 2000, dacă nu ar fi fost amicalul de la Oltenița, dacă nu ar fi fost trenul care s-a oprit în fața ambulanței, dacă nu ar fi fost un infinit de „dacă”… astăzi, 3 februarie, Cătălin Hîldan ar fi împlinit 45 de ani. În această zi, Cristi, fratele său mai mare, mama, tatăl și nepotul fostului dinamovist se vor strânge în jurul unui tort. Chiar și torturile sunt amare! La Brănești, după moartea lui Cătălin, de ziua lui, în fiecare an, în timp ce suporterii vin în pelerinaj, familia se strânge în jurul aceluiași oftat.

Mormântul lui Cătălin Hîldan a devenit loc de pelerinaj pentru dinamoviști
Mormântul lui Cătălin Hîldan a devenit loc de pelerinaj pentru dinamoviști

Cristi Hîldan (47 de ani) a oferit un interviu emoționant pentru Playsport.ro. Fostul jucător și antrenor de rugby, președintele programului socios Doar Dinamo București, membru în Consiliul de Administrație SC Dinamo 1948 SA și, mai nou, oficial al Academiei de Fotbal Clubul Sportiv Dinamo vorbește despre copilăria alături de Cătălin, ne povestește cum era ziua de 3 februarie înainte și după 5 octombrie 2000, deschide un subiect de suflet și își manifestă nemulțumirea în legătură cu felul în care este tratat, de către anumiți oameni de la Dinamo, fiul său, Cătălin Hîldan Junior, nepotul „Unicului Căpitan”- și retrăiește, cu lacrimi în ochi, teribila zi de 5 octombrie 2000. Cristi mărturisește că, după dispariția fulgerătoare a fratelui său, a vrut să se călugărească.

După o viață în rugby, jucător, antrenor, de la începutul acestui an ești oficialul unui club de fotbal, mai precis Academia CS Dinamo. Spune-mi, te rog, care a fost motivul alegerii tale?

Așa este, după 40 de ani de rugby s-a ivit oportunitatea asta, de a fi parte din această academie și am acceptat pentru că îmi plac provocările, vreau să-mi testez limitele. Această academie vrea să fie un etalon pentru tot ce înseamnă sectorul juvenil, cel puțin din București. Și să sperăm că prin funcția asta pe care o ocup, de instructor sportiv, o să pot să pun și eu umărul în acest proiect de succes.

Care e obiectivul tău în acest nou post, putem spera că din această academie poate ieși, să spunem, noul Cătălin Hîldan?

Funcția mea nu prea se ocupă cu partea sportivă, eu sunt cu documentele, către Federație, club, toate forurile. Cât despre descoperirea unui nou Cătălin Hîldan, îți dai seama, m-ar bucura enorm, deși cred că băiatul meu este în acest rol (n.r. Cătălin Hîldan Junior). Ceea ce vreau să transmit și sunt convins că o pot face și prin dubla mea calitate, cea de președinte al programului Doar Dinamo București și angajat al Clubului Sportiv Dinamo, avându-i în spate pe Cristi Herciu, pe Ionel Dănciulescu, este că spiritul lui Dinamo le va fi transmis celor mici până în măduva oaselor.

Familia ce te-a sfătuit, aici mă refer, în primul rând, la tatăl tău?

Tata mi-a spus, mereu, să fac acest pas, să mă îndrept spre structurile Ministerului de Interne. Trebuie să recunosc că am suferit mult, am avut o frustrare legată de faptul că nu am reușit să dau clubului, din postura de antrenor, ce am oferit ca jucător. Și au fost multe nopți nedormite, în urmă sunt foarte mulți ani în care am pierdut, la ultima fază, diferite oportunități de a accede în faze finale. Și au fost frustrări mari, viața m-a învățat să merg mai departe și, poate, apropiindu-mă și de vârsta de 50 de ani, am zis că e un moment în care trebuie să schimb treningul pe costum și am dat mingea ovală pe cea rotundă. Deși fotbalul nu îmi este străin, pentru că vin în Dinamo, după Cătălin, fratele meu, din 1985, aproape zilnic. Eu am ajuns în „Ștefan cel Mare”, ca sportiv, în 1992. Am venit de la juniorii lui Triumf, m-au văzut antrenorii de la Dinamo în ultimul an de juniorat, după ce am câștigat campionatul la Triumf, a fost primul titlu al clubului la rugby.

„Cătălin era un extraordinar dansator”

Cătălin era la fotbal, tu la rugby, din câte știu eu, fratele tău a început sportul de performanță tot la rugby…

Da, am fost amândoi la rugby. Uite că de zilele astea îmi aduc aminte, pentru că sunt două date foarte importante pe care nu pot să le uit. Eu m-am înscris la rugby în 1983, pe 24 ianuarie, două zile mai târziu, de ziua lui Nicolae Ceaușescu, a venit și Cătălin, el fiind mai mic cu aproape trei ani. Noi am copilărit în Vitan și acolo, foarte aproape, este stadionul Olimpia și, cum se întâmpla atunci, copiii stăteau mai mult pe străzi. Era o vreme cu ploaie, nămol și cum ne jucam noi în nămolul ăla, am ridicat privirea și m-am uitat la niște sportivi care se aruncau în nămol. Mi-a plăcut enorm! Astfel, m-am dus la antrenor, l-am rugat să-mi spună dacă pot să vin la rugby, dacă au juniori de vârsta mea, aveam 10 ani. M-a chemat marți și joi s-a prezentat și Cătălin. A fost cel care, dintre noi doi, a marcat primul eseu! Era extraordinar de talentat la tot ce înseamnă sport și, în al doilea rând, Cătălin era un extraordinar dansator. Vedea un dans și imediat imita.

Mi-ai spus că el a reușit primul eseu, cum a fost acel moment?

E o amintire uluitoare, n-am să uit toată viața mea. Terenurile de rugby pentru pitici sunt foarte mici și, pe margine, seniorii de la Olimpia, care urmau să intre la joc, se uitau la noi. Cătălin era cel care bagă mingea în grămadă și l-a chemat un jucător, un senior care i-a spus ceva la ureche, o schemă. Și a făcut perfect, a luat mingea, fentă și s-a dus și s-a aruncat. L-au luat în brațe, l-au ridicat, a fost superb, el era și micuț. Erau așa mari, mă fascinau, mă uitam printre picioarele lor.

Și cum a ajuns la fotbal?

Mai târziu, după un an, antrenorul de la rugby, Emil Suditu, care era și antrenorul meu, i-a spus lui tata: „Nea Marine, Cătălin le leagă ăstora picioarele la fotbal, să-l duci la fotbal”. Tata fiind și el fost fotbalist, a practicat pe divizia C, pe la Timișoara, nu a stat pe gânduri.

Și de ce Dinamo sau, mai bine spus, cum?

Apăruse în ziar selecția lui Ionuț Chirilă, era fantastic pe timpul ăla să anunți selecția în ziar, dar prin tatăl lui, relația cu Mircea Lucescu, Ionuț Chirilă avea alte treceri. A mers și știu că selecția a durat vreo jumătate de an, zilnic. Unde acum e sinteticul, era zgură, cred că erau 300 de copii, unii plecau, alții veneau. În prima zi l-a oprit. Și zic, în mintea mea de rugbyst: „bă e bine, l-a luat”. După vreo trei luni, Cătălin venea în fiecare zi și îmi spunea: „m-a oprit și azi, m-a oprit și azi”.

Cristi Hîldan, în fața statuii fratelui său
Cristi Hîldan, în fața statuii fratelui său

Cătălin Hîldan era Nică din Vitan. Rugby pe ciment, spaima geamurilor, responsabilul cu bătaia.

Cătălin era foarte încrâncenat pe teren, avea o răutate pozitivă, la jocurile copilăriei cum se comporta?

Aoleu! Nu-i plăcea să piardă. Mă provoci acum! Tata venea de la muncă la ora 16 și, de la ora 17, toată vara mergea cu noi la Olimpia și ne era un fel de antrenor.  Eram vreo 7-8 copii și tata ne strângea și ne ducea pe Olimpia, între 10 și 13 ani, făceam sport deja, eu la rugby, Cătălin la fotbal. Disputam și meciuri, aveam echipe cu toți copiii din cartier, noi, în echipă eram 7 sportivi și jucam, de dimineață și până seara, cu blocul nu știu care, cu țiganii de nu știu unde. Jucam „două goluri sau 10 minute” și tata ținea timpul. Nu ne scotea nimeni! Nimeni! Ani de zile nu am pierdut, după mult timp am luat o bătaie. Și atunci să vezi cât am plâns amândoi!

Nea Marin vă ducea și la stadion, la meciurile lui Dinamo?

La meciuri venea Cătălin. Ionuț Chirilă avea o relație bună cu Mircea Lucescu și mergea cu grupa lor la Săftica. Cei din echipa mare jucau cu ei tenis cu piciorul, pase, așa le făcea injecția asta cu spirit dinamovist. Toți, Cătălin, Tararache, Cezar Dinu, Laurențiu Lică, toată generația lor, de mici copii. În plus, la fiecare meci veneau copii de mingi. Tata era în tribună, Cătălin pe margine. Nu o să-mi iasă vreodată din minte imaginea fratelui meu cu mingea de fotbal! Căldură insuportabilă, el era cu mingea după el, dădea la bătătorul din spate, că aveam un vecin, Dumnezeu să-l ierte, un moș care stătea la parter. Și Cătălin încerca să dea și cu stângul și cu dreptul, bară, vinclu, nu nimerea mereu, se ducea și în perete, și-l teroriza pe moș. Când nu jucam fotbal, jucam rugby în fața blocului, direct pe ciment. Nu ne placam, dar se mai cădea, erau pietre, ne zgâriam, ne enervam. Ieșeau oamenii la balcoane, spărgeam și geamuri. Cătălin era as în spart geamuri. Le dădea jos, vrând… nevrând. Nu-i plăcea să tacă niciodată, le mai răspundea oamenilor, era și responsabil cu bătaia, imediat sărea la bătaie. Tata avea plângeri săptămânal. Și imediat, când se întorcea acasă de la treabă, îl lua la reeducare (râde).

Tortul. Troienele. Nepotul „După moartea lui Cătălin, facem un tort și stăm. Mergem la Brănești. Tortul a rămas, e o chestie simbolică”

Cum erau, în familia voastră, zilele de 3 februarie, ziua de naștere a lui Cătălin, înainte de blestemata zi de 5 octombrie 2000?

Când Cătălin a ajuns fotbalist profesionist, mai mereu, de ziua lui, în ultimii șase sau șapte ani, dacă nu și mai mult, aniversarea nu-l prindea acasă, erau cantonamentele de iarnă. Vorbeam la telefon. În rest erau normale, cum face orice om. După moartea lui, facem un tort și stăm. Mergem la Brănești, mâncăm ceva și tortul, tortul a rămas… ne-a intrat în obișnuință chestia asta, e o chestie simbolică. Simplul fapt că e tortul ăla acolo nu ne mai face să ne aducem aminte, nu e ok să-i văd pe mama și pe tata plângând. Și 3 februarie și 5 octombrie, mai ales atunci, o simțim, mai ales eu cu mama… simțim, cu o săptămână înainte, o agitație, o emoție. Să-ți povestesc un an în care am rămas impresionat!

Te rog!

Acum ceva timp a fost o zăpadă mare și suporterii, vreo 20 de băieți, au venit pe jos, prin zăpadă, mașinile nu mergeau, era viscol, zăpadă mare, drumul blocat, troiene. Tata i-a așteptat, le-a pus o slănină, o țuică, un vin și, la plecare, le-a dat întăritorul și la pachet. Așa au vrut ei, fie vreme bună, fie vreme rea, să vină la Brănești, la nea Marin, de ziua lui Cătălin.

Băiatul tău, Cătălin Hîldan junior, joacă fotbal la Dinamo, este la o vârstă importantă pentru cariera lui (17 ani). Cum resimte presiunea numelui?

Foarte mult! Este un copil care ține în el și vrea să dovedească, însă niciodată nu s-a plâns. Și s-a confruntat cu multe situații în fața cărora, probabil, alți copii renunțau. Ambiția asta a lui, pornită de undeva din familie, l-a făcut să meargă mai departe. Nu i-am ales eu sportul, el nu a știut niciodată, absolut niciodată, ce reprezintă numele său. Nu o să uit, am mai povestit, o fază monumentală. Ne uitam la meciuri, la derby-urile Steaua- Dinamo, iar el începuse să crească, avea patru sau cinci ani și se juca cu niște mașinuțe pe jos, cu spatele la televizor. La un moment dat s-a întors către televizor și a spus: „tati, tati, cine mă strigă?”

Marin Hîldan și nepotul său
Tristețea de pe chipul lui Marin Hîldan nu s-a mai șters niciodată

”Puțini sunt cei care au avut încredere în fiul meu. L-am rugat să le dea peste nas tuturor. Nu cer să-l țină în puf, vreau să-i acorde puțină încredere!”

Ce explicație ai avut?

Nu i-am explicat, am vrut să descopere singur, să înțeleagă el. Mai mult, cât a fost mic, nu l-am dus niciodată la cimitir. Am vrut să-l protejez și, de câte ori mă duceam la Brănești cu el, plecam singur la cimitir. Mulți ani. Am vrut să-l protejez cât pot, că și așa vin din toate părțile.

Simt în vocea ta o nemulțumire, ce te face să rostești acest… „vin din toate părțile?” Fiul tău a debutat în echipa Under 19 de la Dinamo.

Acum este pe drumul cel bun, își dorește foarte mult să le demonstreze tuturor celor care nu au avut încredere în el, pentru că sunt puțini cei care au avut încredere în el.

Pentru un părinte este destul de dur ce îmi spui…

Da, da, da… Chiar și în momentul de față, dacă ar avea pe cineva care are încredere în el și vrea să demonstreze că un alt Cătălin Hîldan, nepotul lui, poate să ajungă fotbalist și Dinamo să se poată folosi de el, fiul meu are tot ce îi trebuie. Are fizic, 1,92 m, 78 de kilograme, este puternic. Joacă fundaș dreapta, eu îl văd în centru, dar asta trebuie să o vadă și antrenorul. Până la urmă nu e un capăt de țară, e o calitate dacă joacă pe mai multe posturi.

O să-ți spun o întrebare delicată. Îl vezi pe fiul tău la o altă echipă în afară de Dinamo?

Sincer să îți spun… da! Pentru că nu știi ce îți rezervă viața, poate nu e pe placul antrenorului de aici, poate presiunea este foarte mare, deși el știe ce înseamnă presiunea, nu o să vreau să-l îngrădesc. Dar cred că aș plânge de fericire să-l văd debutând aici (n.r. face semn spre terenul de joc). Tata la fel. Îți dai seama. Repet, îmi pare rău că nu există cineva care să-i dea încredere, în afară de suporteri, care, peste mine, au încercat să sugereze să i se acorde acel 5% în plus.

E un pic ciudat, lumea s-ar fi așteptat ca fiul tău, în postura sa, să primească un pic mai mult decât ceilalți…

Din contră, a avut mai puțin decât ceilalți! E o poveste lungă și nu are rost să o scot de la sertar, dar cred și i-am spus-o și lui, a tăcut din gură și s-a uitat în ochii mei, l-am rugat să le dea peste nas tuturor prin ce face. Dacă se poate, dacă nu, nu e o dramă, putem să facem și altceva. Nu am exercitat niciodată presiuni asupra lui.

Totuși, văd că te simți nedreptățit pe marginea acestui subiect…

Am încercat să vorbesc cu fiecare în parte la momentul respectiv, să le spun să-i dea mai multă încredere sau să-l ajute. De cele mai multe ori, una se spunea, alta se făcea. Și nu are rost. Sper din tot sufletul să meargă pe drumul pe care e acum și să aibă evoluțiile din ultimul timp, din ultima jumătate de an și, în continuare, să găsesc oameni care să aibă încredere în el. Dacă vor, dacă nu, niciun fel de problemă, el știe ce are de făcut. Îmi aduc aminte că nici nu visa el să joace vreodată la prima echipă, erau unii care se jucau mereu în colț, nu-i baga nimeni în seamă. Azi nu știu dacă mai sunt trei din acel grup, poate fac o eroare, dar la Dinamo, unde e el acum, nu sunt.

Marin Hîldan, sponsorul lui Cătălin Hîldan junior. „Pentru tata, tot ce face cu nepotul lui, e un serviciu de suflet”

Știu că tatăl tău, Marin Hîldan, este omul care l-a dus pe Cătălin Hîldan junior la fiecare antrenament, la fiecare meci, încă de la 7 ani, când a început fotbalul. Cum a perceput dânsul această situație?

Și acum e la fel, nu lipsește niciodată, dacă mergem la teren, e acolo. (n.r. După interviu, Cristi a mers la terenul de joc unde fiul său se antrena, Marin Hîldan, din mașină, urmărea ședința de pregătire). Și tata știe câte probleme a avut fiul meu și acest lucru nu-i face bine. Am luptat cu greu, nu eu, cel mai mult el, copilul, sincer mă așteptam la altceva de la oamenii de aici, la totul și cu totul altceva. Nu neapărat să-l țină în puf, că nu era cazul, dar poate, nu știu, poate ce a pățit, faptul că a îndurat multe chestii, poate asta îl va face să ajungă foarte puternic. Și o să ajungă! Aici, meritele cele mai mari, o spun sincer, le are nevastă-mea. Ea este încăpățânată în a continua și în a duce munca la sfârșit. De multe ori, eu m-am îndoit și am vrut ca fiul meu să nu mai sufere, dar ea a spus, de fiecare dată: „înainte, trebuie să ajungă acolo unde vrea”.

Vorbești de suferința lui Cătălin Hîldan junior, de nedreptăți, spune-mi, te rog, fiul tău s-a gândit, vreodată, să renunțe la fotbal?

Copilul… nu, eu… da! M-am îndoit de câteva ori. Cătălin e un copil cuminte, nu întârzie acasă sau dacă se întâmplă, sună, nu are anturaje dubioase, școala merge, cât poate să meargă pentru un sportiv. Are note bune, la modul în care, în majoritatea timpului, face câte două antrenamente pe zi. Și-l mai ajutăm și noi, cum mama ne făcea nouă lecțiile, îmi aduc aminte că se trezea la 5 dimineața, eu cu fratele meu aveam antrenamente și ea ne mai făcea lecțiile. Ne punea de mâncare în farfurii și ne și scria temele, mai mult lui Cătălin, care pleca dimineața la antrenament și venea seara. De multe ori ajungea acasă la 10 noaptea și mama îl aștepta, și-l lua, hai să scriem, și-i cădea capul într-o parte de oboseală.

Revin la tatăl tău, cât l-a ajutat această rutină dulce legată de fiul tău?

Foarte, foarte mult. E o sarcină, o sarcină pe care o face cu mare plăcere.

Ai ales bine cuvântul? E o sarcină?

Un… serviciu de suflet, pe care îl face cu mare pasiune. Tata este și sponsorul oficial al lui Cătălin. De fiecare dată când „tataie” crede că a prestat bine, i se dă o sumă de bani.

De curând, fiul tău a reușit să înscrie primul lui gol, cum a trăit nea Marin acest eveniment?

Hai să-ți spun o chestie foarte interesantă! A fost primul meci al meu la care m-am dus după băiatul meu. De multe ori aveam meciuri în același timp, când era mai mic am simțit că se inhibă când mă vede și am preferat, mulți ani, să nu merg la meciurile lui. Acum, la Botoșani, când a marcat el, nu aveam treabă și am zis să mă duc, m-a luat nevastă-mea, ea e nelipsită, merge cu tata.

Cătălin Hîldan junior a reușit să înscrie primul său gol în echipa Under 19 a lui Dinamo în partida contra celor de la FC Botoșani, scor 4-0, meci disputat la începutul lunii noiembrie. Gheorghe Mihali, fostul coleg al lui Cătălin Hîldan, este antrenorul echipei Dinamo Under 19

Practic avem un tablou de familie, tu, soția, tatăl tău în tribună, Cătălin Hîldan junior pe teren, mai lipsea mama ta…

Nu! Mama a fost, mereu, suporterul nostru din umbră, cu emoții și cu prăjituri. Ea nu s-a uitat niciodată la un meci de-al nostru. Din cauza emoțiilor. Face treabă și ne întreabă. Nici la meciurile fratelui meu nu s-a uitat!

Cum ai trăit golul fiului tău? Cum s-a desfășurat nea Marin? Mi-ai spus că este fundaș dreapta, iar jucătorii de acest profil se lipesc mai greu la gol.

Tata nu era. Nu a venit la Botoșani, a zis că dacă mă duc eu nu are rost să mai vină și el, drumul lung, pandemia.

Și-a găsit când să lipsească!

Da, uite fac o paranteză. Pe la 12 ani, fiul meu avea un turneu la Brașov, tata s-a ținut după autocar, avea geanta lui Cătălin la el. Și m-a sunat băiatul meu să-mi spună că a ajuns la sală și nu e tata, iar el nu are echipament. Tata s-a ținut după un alt autocar, era identic, greșise autocarul. I-am zis să se întoarcă, să nu ajungă prin Germania (râde cu poftă). Să îți răspund la întrebare, Mihali l-a băgat în a doua repriză, nu a jucat titular. Mie îmi stătea inima în gât, începusem să mă plimb ca antrenorul pe margine, făcusem bandă, șanț, când am văzut că a înscris, nu mi-a venit să cred! L-am văzut că se uită spre mine și a sărit în sus de bucurie. Și l-am sunat direct pe tata. Ce bucurie pe el, deși s-a ofticat, a lipsit tocmai la meciul ăsta. Apoi a trebuit să achite prima. Cred că i-a dat vreo 300 de lei (râde). Este o chimie între ei, dacă tot timpul au fost împreună, antrenamente, meciuri. Se simt în priviri, fiul meu mi-a spus că luptă din toate puterile pentru ca sponsorul să-și facă datoria (râde). Nu-i iese de fiecare dată, însă încearcă.

 

„Uite, frate, că și tu mi-ai dat mie”. Modul în care și-a răsplătit Cătălin Hîldan fratele după ce a câștigat primii bani din fotbal?

Poate o să vină o zi când o să se întoarcă roata, iar fiul tău, natural, o să-și mai ajute bunicul

Să știi, uite, mă obligi să fac o nouă paranteză și să vorbesc despre fratele meu.

Te rog!

Eu fiind mai mare, am fost primul care am ajuns angajat, cu bani, cu salariu și am avut un an de zile, sau doi, în care câștigam și-l ajutam. Un parfum, o haină, o pereche de ghete. Prima oară când a plecat afară și a început și el să câștige, nu pot să uit, a venit cu o geantă imensă: „uite, frate, că și tu mi-ai dat mie”.

Tot la Cătălin o să vreau să rămânem, știu că la Brănești, camera lui a rămas neschimbată, un sanctuar, ce simți când intri acolo?

(n.r. oftează). Ce se întâmplă, la Brănești… (n.r. ezită, trage adânc aer în piept). Acolo eram când s-a întâmplat. Am ajuns cu soția mea, la vremea aia eram prieteni, m-am dus la țară să mânânc ceva, făcuse mama ceva bun. Tata era la pește, Cătălin avea meci la Oltenița. Și mama m-a trimis la baltă, să-l aduc pe tata la masă. Tata era cu bicicleta și a trecut trenul, el s-a strecurat, eu, cu mașina, am oprit la barieră. Vezi, toate sunt legate de tren, mă gândesc mereu la ambulanța de la Oltenița care nu a putut trece din cauza trenului. Poate… Țin minte că tata mi-a zis că ne vedem acasă și mi-a făcut cu mâna. Când am ajuns în fața curții, am văzut bicicleta jos. M-am speriat, am crezut că tata a pățit ceva. Aflase de Cătălin! Mama era verde la buze. La Brănești s-a împământenit, practic acolo s-a făcut Peluza Cătălin Hîldan, an de an, 5 octombrie, 3 februarie, lumea a venit, iar noi am păstrat tot ce s-a putut. A devenit o casă de pelerinaj, parcă spui că așa trebuie să fie, așa arată, de atunci, normalitatea noastră. Acolo s-au pus bazele Peluzei Cătălin Hîldan, suporterii au înțeles ce înseamnă familia noastră, educația, spiritul, cum suntem noi. Cum am ars amândoi pentru Dinamo. Gândește-te că în anul 2000, eu eram căpitan de echipă la Dinamo și am câștigat cupa și campionatul, Cătălin a luat cupa și campionatul, eu am fost la Cupa Mondială de Rugby, el a fost la Campionatul European de Fotbal, tata, de fericire, sărea din cârciumă în cârciumă. La Brănești era o sărbătoare continuă, Cătălin venea cu fotbaliștii lui, eu cu băieții mei de la rugby. Drăgan, Mara, Marius Niculae, generația lor, veneau mereu la Brănești.

Cine a sunat să dea vestea morții lui Cătălin?

Nu pot să spun cine, nu îmi mai aduc aminte. Știu că m-am speriat când am văzut bicicleta tatălui meu, pe el jos și am rupt-o la fugă, mama mi-a dat vestea asta, tata era pe jos, urla. Tot credeam că tata a avut un accident, că l-a călcat mașina. M-am dus într-un colț și am vomitat. Apoi au urmat toate zilele acelea crunte, înmormântarea. Să știi că eram hotărât să mă călugăresc. Nea Victor Becali a vorbit cu mine și m-a făcut să renunț la acest gând.

Cum a fost pentru tine tragedia lui Ekeng, pentru familie, cum ați resimțit acel moment teribil?

Aveam meci cu Universitatea Cluj, la rugby. Și, de fiecare dată când mergem la Cluj, e o tradiție, antrenorii lor fac o masă, suntem frați, mulți foști colegi. Acum au venit ei la București și am făcut noi masa respectivă. Și ne uitam la meci, iar în momentul în care am văzut că a căzut Ekeng, m-am ridicat de la masă, am început să plâng și am plecat. Nu știam unde îmi este mașina, nu știu cum am condus până acasă. Era un deja vu. Nu am crezut vreodată că se poate întâmpla așa ceva, de două ori la același club. Dar cine a crezut? De-asta poate am ajuns așa uniți, noi, dinamoviștii și am reușit să fim uniți acum, când suntem pe fundul prăpastiei, aici am ajuns, stăm cu ghearele înfipte și încercăm să urcăm, să ne ridicăm.

„Aveți încredere în DDB, cât sunt eu aici, sunt garantul pentru tot ce înseamnă corectitudine, transparență”

Tu ești membru în Consiliul de Administrație SC Dinamo 1948 SA, plus președinte DDB, astfel că ai avut ceva treabă în ultimul timp. Cum se desfășoară acest război cu Pablo Cortacero, în care multe lupte s-au dus în Consiliul de Administrație…

Am crezut în promisiuni, până când nu ne-am fript, nu ne-am dat seama. Să sperăm că se va termina cu bine. Suntem legați de acești spanioli și bătălia o să se ducă prin tribunale. Totuși, eu aștept ca băiatul ăsta (n.r. Pablo Cortacero) să ridice mâna sus și să spună stop. Dinamo nu ar fi existat și nu există dacă DDB-ul, acum, în minutul ăsta, își ia mâna de pe club. Uite, îți dau un exemplu, înainte de meciul cu Mediaș, când s-au întâmplat lucruri extraordinare: sold out la bilete, am fost șocat, eu, care spun că cei 13.000 de socios reprezintă familia mea și, cu 8 ore înainte de meci, mai erau 11.500 de bilete, cu o oră, 5000 de bilete și s-au epuizat. Dragostea asta pentru club este fantastică. Am devenit o familie și țin tare mult la acest lucru, rivalii noștri vorbesc cu respect și admirație. Cred că mulți suporteri au înțeles că, acum, nu este vorba despre performanță, e despre supraviețuire, pentru ca urmașii noștri să mai vadă echipa asta. Prin acest program, clubul și-a regăsit credibilitatea, fiecare face tot ce are de făcut, fie că ești avocat, ospătar, elev.

Galeria dinamovistă a salvat echipa de la dezastru
Galeria dinamovistă a salvat echipa de la dezastru

Mi-ai spus că ai pus mâna pe lopată și ai participat la deszăpezirea gazonului, un alt moment de ramă oferit de fani. Cariera din spate, de la rugby, te-a cam ajutat, mai ales că a fost multă muncă.

Nu-mi iese din cap o fază, când trăgeam de bannerul ăla plin de zăpadă și era extrem de greu, greu. Și colegul meu de echipă, un băiat mai robust așa, mi-a zis: „Cristi, te rog, nu mă mai lua la următorul, că eu sunt ospătar și trebuie să mă întorc la muncă”. Întâmplarea face că l-am văzut când am plecat, era într-un grup, patru tineri și am mers cu mașina în spatele lor, nu mi-am permis să-i claxonez, am mers așa în spate, știam cât de obosiți sunt, pur și simplu nu se puteau uita înapoi. Și ca ei sunt mulți, oameni care fac sacrificii, bătrâni care își donează pensia. Jos pălăria în fața lor! Am o vorbă pe care nu o uit, am spus că: „adevărații dinamoviști rezistă timpului, distanței și tăcerii”. Mi-am notat-o că mi-a venit în cap, într-o noapte, am zis să o scriu.

Au fost multe lucruri care au impresionat, însă pot suporterii să țină un club cu asemenea datorii, o echipă cu așa cheltuieli?

Nu există imposibil și am demonstrat-o. Sunt doctori care mă sună și-mi spun că vor să ajute, e adevărat că, la un moment dat, totul se rezumă la bani, dar ce se întâmplă acum, a devenit un fenomen social. Lucrurile astea ne-au unit, e vorba de o familie, să îți dau exemplu. Am auzit un caz, a rămas un dinamovist cu mașina pe undeva, s-a dus cineva, l-a luat pe omul ăla, l-a cazat, a reparat mașina, la fel și în Anglia. Unu’ și-a pierdut pașaportul, a scris pe grup, a cerut ajutorul, trei inși au mers să-l ajute la sute de kilometri. Comunitatea asta este fantastică. Faci niște lucruri normale, ajuți, exact ca într-o familie. Și vreau să le transmit ceva tuturor dinamoviștilor: „aveți încredere, cât sunt eu aici, sunt garantul pentru tot ce înseamnă corectitudine, transparență”.