La naiba…

Cătălin Mureșanu / 14.06.2021, 12:39
La naiba…

„Cum sunteți? Cred că, la naiba, vă simțiți mai rău decât mă simt eu”. Acestea sunt primele cuvinte adresate de Christian Eriksen antrenorului său, Kasper Hjulmand, selecționerul Danemarcei.

Tibiile lor ne-au salvat sufletul. Ți-au fost apostoli, Christian!

Suntem bine, Christian! Mulțumim, încăpățânatule! Ție, colegilor tăi care te-au protejat, cu lacrimi în ochi și rugăciuni măcinate printre măsele, de lentila curioasă a camerei. Pe tine și pe noi. Pentru că gestul lor de a te înconjura prin acel paravan format din trupuri de vikingi, acel gard zidit din simț civic, ne-a fost și nouă de ajutor. Ochiului nostru flămând, irisului nostru necinstit, cristalinul nostru mereu imberb. Tibiile lor ne-au salvat sufletul. Colegii ți-au fost apostoli. La naiba, Christian, de ce le mulțumim? Pentru ei, totul a fost parte din scenariul normalității. Așa sunt crescuți, acestea le sunt valorile vieții în care i-a agățat un sistem de învățământ sănătos, util, practic. Dulcele decont al educației lor.

Să știi, Christian, că pe „Parken” nu te-a filmat niciun telefon!

Suntem bine. Le mulțumim și oamenilor de pe „Parken”. Danezi, finlandezi, chinezi, femei, bărbați, copii. Tuturor. Toți cei care s-au ghemuit și au format acel imens odgon de speranță împletit din lacrimi, din gând, din rugăciune. Și l-au ridicat, de acolo din iarba rece în care te-ai frânt timp de 20 de minute, până în solzii cerului. Apoi ai alunecat înapoi. La noi. Să știi, Christian, că pe „Parken” nu te-a filmat niciun telefon. Unii s-au rugat, poate alții au blestemat. Și au plâns cu picături înnodate în barbă. Și nimeni nu a filmat, nu s-a distribuit pe Facebook, pe Tik-Tok, pe unde, naiba, ne mai hrănim trufia cu proteina senzaționalului. Iar după ce mâinile s-au smuls din niturile rugăciunii, tot ele te-au aplaudat. La naiba, Christian, dacă am învăța și noi ceva din asta! Și lor de ce le mulțumim? Doar sunt oameni, nu instituții din oase, piele, măruntaie și smarthfone.

Și lor, acestor heruvimi…

Le mulțumim și medicilor. Acestor heruvimi cu calmul lor de stâncă și pași robotici, siguri, înfipți în realitatea protocolului. La naiba, Christian, tu știi că în colțul noastru de lume, obrajii noștri de lână au tremurat printre hălci lugubre de aduceri aminte? Alții nu au avut norocul tău, încăpățânatule! Iubitele, mamele, frații, colegii și căpitanii lor au sperat în darn. La naiba, Christian, de ce le mulțumim? Meseria lor este să salveze vieți. Nu sunt plătiți să mănânce semințe și să se uite la meci! Pentru că ei știu că pentru păreri de rău… nu s-a inventat defibrilator.

El, cu cadrul lui Pulitzer, „te-a înviat”.

Mulțumim și fotografului care ți-a surprins, acolo pe targă, printre valurile de pânză, opalul ochilor tăi de nordic. Da! În mintea noastră, în unghere de suflet, în inima strânsă cât ghinda, el, cu cadrul lui de Pulitzer, „te-a înviat”. Atunci te-am știut bine și am mulțumit Divinității. Și lui de ce să-i mulțumim? Meseria lui este să caute cadrul vieții printre drame, accidente, fălci jilave, gloanțe, atacuri de cord și șuturi la poartă. La naiba, Christian, ne-am speriat! Dar suntem bine. Să sperăm că și mai buni. În suflet și în tot ce facem.