Probabil că rândurile care vor urma, în care voi încerca să așez procedeele atât de criticate ale lui Bela Karolyi în matca vremurilor în care ele s-au petrecut, vor stârni indignare. Mi-o asum cu stoicism, însă lucrurile trecute prin toate filtrele
Curg fluvii înspumate de acuze aduse lui Bela Karolyi. Le altoia pe gimnaste, le făcea vaci grase, vaci decorate, le înjura, le persecuta, le punea să slăbească, le interzicea dulciurile. Povestirile vin una după alta, iar anul 2021 capătă noi și noi eroi și eroine, oameni care relatează cât au avut de suferit cu peste patruzeci de ani în urmă. Dumitrița Turner și coregraful lotului, Geza Pozsar (rămas și el în America împreună cu soții Karolyi în 1981), sunt ultimii naratori peste decenii ieșiti la rampă.
Firul istorisirii lor înfioară acum, în 2021. În anul 2000 ar fi produs revoltă, în 1995 ar fi deranjat, în 1985-89, când au mai transpirat pe la Europa Liberă câteva proceduri punitive de la Deva și Onești, lumea ar fi spus ”Vreți medalii? Vreți ca tricolorul să fluture pe cel mai înalt catarg? Atunci băgați capul în pământ, suferiți, chinuiți-vă, faceți sacrificii, pentru că numai așa se poate ajunge la marea performanță!”
Era discursul tipic al epocii cincinalelor în patru ani și jumătate. Toată lumea știa că gimnastele sunt înfometate, că muncesc enorm, că li se întârzie menstruația prin diverse tratamente medicale, că mai sunt altoite dn când în când. Dar la concursul olimpic, la Europene sau la Mondiale românii se proțăpeau î n fața televizorului, țineau pumnii strânși, își înfigeau unghiile în carne ca nu cumva Nadia, Teodora, Emilia sau Dumitrița să nu cadă de pe paralele. Calculau cu creionul chimic pe hârtie cu pătrățele cât îi trebuie Nadiei la sărituri, fredonau Charlestonul de la sol, îi găsiseră și un libret, ”un leu-o lămâie, doi le, o gutuie, trei lei, fete câte vrei”. În rezumat, toată lumea era trup și suflet cu Nadia, cu celelalte fete, cu soții Karolyi, cu gimnastica și cu România. Conta mai puțin, spre deloc, că în spatele acelor calcule și acelor emoții se ascundeau înfometarea, maltratarea fizică și morală.
Acele procedee ale maltratării, erau universale în România. Elevi de gmnaziu fiind, la orele de biologie, ne puneam câte două-trei perechi de pantaloni de trening pe sub cei de școală, chiar și în sezonul cald, pentru că știam că tovarășul profesor are obiceiul să ne altoiască cu arătătorul. Straturile de pantaloni atenuau durerea. Cel de desen ne arunca peste față apa colorată în care dizolvam acuarelele. Cel de lucru manual se folosea de tehnica din dotarea atelierului de lăcătușerie și ne strângea antebrațul în menghină până mărturiseam cine făcuse gălăgie. Un alt dascăl ne sălta de perciuni până ne desprindeam cu ambele tălpi de pe sol. Și eram doar elevi, nici prin cap nu ne trecea să devenim campioni olimpici.
În aceiași ani, în fabricile în care lucrau multe femei, țesătorii, confecții, se făceau controale ginecologice aproape lunar și se înregistrau femeile gravide. După două-trei luni controlul se repeta, urmărindu-se ca nu cumva gravidele să-și fi întrerupt ilegal sarcina. Soldații erau puși nu doar să strângă recolta și să sape șanțuri pe câmp, ci să se și târască prin noroi, fără niciun rost. Să lustruiască cu cremă de ghete mozaicul din preajma veceurilor turcești, să măsoare dormitorul cu bățul de chibrit și așa mai departe.
Am înșirat toate aceste orori ale epoci pentru a ilustra că violențele fizice și morale la care supunea Bela Karolyi sportivele aveau loc într-o epocă în care dezumanizarea celui aflat în subordine era o practică uzitată la scară largă, în întreaga societate, nu doar în sălile de le Onești sau de la Deva. Că lucrurile care ni se par în 2021 îngrozitoare erau îngrozitoare și atunci, în 1976, 198, 1980, dar erau îngurgitate ca niște proceduri ”must have”. Fără de care n-ar fi putut exista însăși societatea!
Soții Karolyi au părăsit România în 1981 și din punctul nostru de vedere are mai puțină importanță ce s-a întâmplat după aceea la ranchul lor din America. Pentru asta există legi federale, tribunale, șerif și așa mai departe. Pe noi ne interesează ce-a făcut în România acest Bela Karolyi (astăzi aproape octogenar) pe care-l demonizăm cu voluptate ori de câte ori mai apare câte cineva dispus să relateze persecuțiile la care a fost supus în urmă cu mai bine de patru decenii.
Ce știm în mod concret este că Nadia (chiar așa, oare de ce tace Nadia, de ce nu apare cu declarații, în favoarea sau împotriva antrenorului său?) a fost un fenmen nu doar românesc, ci planetar. Că dacă Nadia a ieșit de două ori la rând, 1975, 1976, cea mai bună sportivă din lume (rețineți, nu gimnastă, ci sportivă!) înseamnă că Bela Karolyi, cel care o pregătea, putea fi și el luat drept cel mai bun antrenor din lume
Iar a privi cu ochii globaliști ai trăitorilor mileniului trei întâmplări derulate în urmă cu aproape de jumătate de veac în urmă, înseamnă a greși. E ca și cum l-ai judeca, prin epoci, pe eroul de la Marathon că s-a chinuit să alerge 42 de kilometri, când ar fi fost mult mai simplu să anunțe vestea victoriei printr-un mail.
Erau alte timpuri, alți oameni, alte obiceiuri. Numai cine a trăit și acum, și atunci, poate sesiza colosalele diferențe. Iar Bela Karolyi nu trebuie nici demonizat, nici cauționat. Ci doar luat ca atare, cu obiceiurile timpului său cu tot.