EURO 2020 este o lecție de respirație, dacă nu cumva chiar de discernământ aplicat. De la stilul de joc al echipelor, până la civilizația stadioanelor, aproape toate aflate încă în menghina unor restricții care par a nu se mai termina vreodată, deși se vor termina.
Totul e o atitudine, un mod de a fi, o afacere uriașă și o încercare de a reuși colosală, într-un timp care ne fuge de sub picioare cu fiecare zi care trece.
Toți sunt înarmați, se vede cu ușurință asta. Cei foarte mari și foarte sus, cei nu la fel de sus, dar la fel de mari, cei buni, cei care de regulă reușesc, cei care supraviețuiesc.
Toți. Toți au câte ceva, propun ceva, sau se agață de orice i-ar putea ține în viață. FIFA are mai multă putere decât OMS, vorba lui nea Vanea Chirilă, “țineți minte, orice stat abia apărut pe harta lumii, întâi fuge să se înscrie la FIFA și, abia după aia, la ONU”.
Nea Vanea avea dreptate, ca întodeauna în chestiunile esențiale. Dacă așa e FIFA, și așa e, UEFA e și mai și. Hai să fim un pic atenți la amănunte și să ne explicăm ce se întâmplă cu acest Euro întins pe tot continentul, de la Sevilla la Baku.
E vorba de fotbal, desigur, dar mai degrabă e vorba de bani. Mulți, mulți bani. Bani din publicitate TV, bani de la sponsorii oficiali, bani de la sponsorii secundari, bani de la parteneri, bani de la guverne, bani de la oamenii care urcă în tribune și peluze, bani de la noi pentru ei, bani din orice. Totul e să poți avea un acces la ei. Oricare. Oricum.
Și, ca să ai acces la ei, nu trebuie să știi doar fotbal. Să știi economie, să te pricepi la bussines, ori măcar la diplomație, la ceva, cât de cât. V-am spus vreo noutate? Nu cred, probabil că nu. Dar am vrut să recapitulăm principiile lumii de azi, în care fotbalul e și afacere, sau mai ales afacere, și fenomen social, și religie și durere de cap. Și mai e ceva.
O viclenie, o capcană, o cursă de șoareci în care cad cei ce sunt șoareci. Noi suntem șoriceii. O luptă, un război costisitor, total, de durată nedeterminată, un conflict niciodată oprit, câștigat de generali adevărați și pierdut de soldățeii de plumb. Noi suntem soldățeii. Rigizi, înțepeniți în proiect și cu cascheta căzută pe ochi. Ca să vedem mai bine rozul, vorba lui Florian Pittiș, când râdea de “La vie en rose” a lui Piaf.
Doar că la noi viața nu mai e de mult în roz. E cenușie, exact cum nu e la ceilalți.
Concret: v-a plăcut Italia? Ce e la Roma, ce echipă a construit Mancini? E pe bussines, sunt jucători de bani mulți acolo, e pe mușchi totul, dar e și pe minte. De bani de nu mai știi să-i numeri e vorba și la Londra sau la München. Dar și acolo e pe “brain”, pe
neuroni puși să muncească.
Muncă și minte multă, adaptare la ce e nou, doar e vorba de echipa națională, asta dacă mai înțelegem ce înseamnă termenii aceștia, ce e aceea o echipă, și mai cu seamă, ce mai reprezintă conceptul de “național”.
De pildă, Mircea Lucescu e un bun național. A stat, până acum câteva luni, aproape doi ani în țară și nu i-a bătut nimeni la ușă. E cel mai mare antrenor român al tuturor timpurilor și unul dintre uriașii lumii fotbalului de azi. Nimeni nu l-a chemat, nu l-a întrebat, nu l-a rugat. Îl tot cheamă, în schimb, alții și, de 30 de ani, admirăm de la distanță ce minuni face. De la o din ce în ce mai mare distanță. Marco Rossi, elevul lui cândva, la Brescia, mărturisește cât a contat că l-a avut profesor. Cât? Cât egalul cu Franța, obținut de băieții lui Marco, la Budapesta, sâmbăta trecută. Între altele.
Hagi e un bun național. Omul deplin al fotbalului românesc, ca să împrumut din literatura română ce poate fi împrumutat, a făcut din banii lui o poveste, a muncit, a gândit, a scris și a imaginat un concept și un club minunat. Ar fi meritat să-și antreneze la echipa națională, repet, proprii jucători? Poate vă mai amintiți, pe Gică Popescu, Dan Petrescu, Prodan, Ilie Dumitrescu și toată roata aceea de nemuritori, tot de el era condusă, din teren. Mă întorc la ultimii zece ani din viața lui, nu mai pot vorbi de primii 40, că îmi dau lacrimile.
Aceștia, ultimii zece, nu au convins că merită să-i lăsăm România în grijă? Nici Răzvan Marin, nici Ianis, nici Coman, nici Cicâldău, nici Mitriță, nici Băluță, nici Ciobanu? Nu?
Care ar fi fost investiția în Lucescu sau în Hagi, măcar știe cineva dacă nu cumva acești oameni ar fi venit cu brațele deschise și cu mintea și cu geniul lor la fel de deschise?
Dar Dan Petrescu? Dar Cosmin Olăroiu? Cum să nu-i chemăm la muncă?
Noi avem ceea ce alții cumpără. Noi știm ceea ce alții plătesc să știe. Pentru că războiul e greu și banii sunt acolo de unde noi am plecat.
Noi știm, știm totul, dar ne facem că nu știm. Pentru că, dacă va veni ziua în care cei ce merită vor fi, în sfârșit, acolo unde merită să fie, unii dintre noi, care știu cel mai bine ce e cu ei acolo, nu vor putea explica de ce sunt atât de sus. Și nu, nu vor fi rugați să îndrepte spătarul scaunelor pe care se află și să plieze măsuța din față.
Nu la altitudinea respectivă, de unde începe coborârea întotdeauna, nu la aceea mă refer. Desigur, în cazul, tot mai probabil, al depresurizării cabinei noastre.