Cronică de familie

În debutul filmului “Balaci”, pe care l-am realizat împreună cu Marian Olaianos, în anul 2010, Ilie amintește o vorbă de-a lui Ioan Chirilă, cum că fotbaliștii trăiesc din amintiri. E chiar prima frază pe care Ilie o spune în film, așezat undeva, pe o bancă, în port, de fapt într-un mic intrând la Golful Persic. “Pe atunci nu l-am crezut, dar acum, după zeci de ani, realizez câtă mare dreptate a avut!”, spune Marele Blond în acea secvență de debut a poveștii. A poveștii sale unice și fără margini, de la opt la infinit.

Adevărul lui Ioan Chirilă rămâne, așa cred și eu, astăzi, precum Ilie atunci. Dar nu doar pentru jucători. Dacă fotbaliștii trăiesc din amintiri, și noi, oamenii de rând, și cu bilete pe stadion, trăim la fel. Doar că ne aducem aminte din colțuri diferite de aceeași seară de meci, de același gol incredibil de frumos, de aceeași atmosferă. Pentru că, dacă tot e să-l invocăm pe nea Vanea, să spun și eu că repeta mereu o vorbă, în redacțiile în care am avut onoarea și norocul de a fi lângă el, cum că ziariști noi nu suntem. “Ziariști au fost doar Bob Woodward și Carl Bernstein, cei care au descoperit afacerea Watergate și au scris-o, au dezvăluit-o în Washington Post. Pentru asta au primit Premiul Pulitzer, iar Nixon, cât era el de Președinte al Statelor Unite, a fost obligat să-și dea demisia. Ăia doi au fost ziariști, da. Noi suntem doar cronicari, scriem povești despre fotbaliști…”.

Ilie Balaci și Ioan Chirilă. A fost, fiecare dintre ei, admiratorul celuilalt. Balaci, pentru totdeauna al Științei. Nea Vanea, un pic cu UTA, pe care a botezat-o “ Bătrâna Doamnă”, ceva mai mult cu Dinamo. În tinerețe, cu Venus, cu Bodola, mi se pare, nu mai știu, despre el parcă zicea că era mai bun de o sută de ori decât Platini. Parcă așa.

Și Balaci, și nea Vanea au iubit oamenii și scena, locurile unde fotbalul se trăia la modul absolut. O astfel de scenă și un astfel de absolut era, pentru amândoi, Giuleștiul.

Balaci, în aceleași nopți în care am filmat, mi-a spus că, mai mult și mai mult, cel mai mult, îi plăcuse să joace în Giulești. “Ce atmosferă, Marius! Vrei să îți spun ceva? Și Imnul lor e ceva…bine, dar e scris tot de Păunescu, al nostru.” “Al nostru, Ilie, dar și al lor, nu? “. Aici am vrut, de fapt, să ajung. La ceea ce este al altora, dar e și al tău. (Nu întâmplător nea Vanea a scris “Glasul roților de tren”.)

La ceea ce s-a întâmplat, duminică, 15 august, pe Arena Națională, la Rapd-FCSB.

Îl contestă toată lumea, dar este peste Balaci sau Dobrin. Cifrele lui Pușcaș la echipa…

„Achiziție” spectaculoasă pentru Universitatea Craiova. Lorena Balaci va lucra în club. Cu ce se va…

Cronicarul, care, e limpede, nu mai are de ceva vreme pretenția de a crede că e ziarist, am explicat de ce, a rămas să povestească despre un meci bun, dar mai ales despre o atmosferă peste nivelul de țară. Tobele din galeria Rapidului, răspunsul în alb al galeriei fecesebiste, scandările, ritmul aplauzelor Giuleștinei, toate acestea au susținut ratingul de țară al fotbalului românesc și au intrat într-un soi de amintire care se regenerează.

Dacă fotbalul e o familie aparte în lumea asta, așa arată o familie de-a noastră!

Fotbalul românesc are necazurile lui, problemele lui insurmontabile și despre ele scriem în fiecare zi, de ani și ani. Dacă el se mai poate reinventa, ca rezultate în primul rând, dar și ca manieră de a trăi, doar dintr-o noapte ca asta se poate face ceva. Poate părea o nebunie, dar, din fluxul acela plecat din tobele Giuleștiului, se va naște o speranță! Și o amintire, dar și o ambiție. Toate, de înfruntat timpul.

Cred că multă lume a scris cu drag despre Rapidul acestei veri, despre Săpunaru și Miță Iosif, despre faptul că nicio echipă nu e în stare să-i dea gol, despre cum a pus un club ordine în propriile orgolii și i-a omagiat pe Hagi și Puiu Ionescu, dar și eternitatea lui Dobrin, în definitiv colegul lui Sandu Neagu, al lui Rică Răducanu și al lui Culae Lupescu, și, desigur, al lui Liță Dumitru, sub un tricolor care conta.

Ce e Rapidul de astăzi? O familie. O familie care deschide niște porți și niște ferestre. E de ajuns doar să vrei să le vezi. Așa s-ar putea reclădi întreg fotbalul nostru, cu pasiune și cu încrederea că ziua în care va fi construit corect se apropie.

Aș mai fi vrut să scriu multe, dar eu, dragă Ilie și dragă nea Vanea, nu am talent. Nu ceea ce ați avut dumneavoastră, acela se numește geniu, și e “indimenticabile”, dar aș vrea să am măcar talentul omului cu fesul acela ciudat, vișiniu, cu șnur galben, pe care l-am văzut bătând în tobe la Mioveni, știți filmul. L-am auzit și duminică, spre miezul nopții, pe Arenă. Dacă aș avea talentul și convingerea lui că merită să faci ceea ce faci, atunci, ca un cronicar ce am voie să fiu, mi-aș invoca și eu amintirile, cândva. Poate chiar mâine, de ce nu?

Ascultați ritmul acelor tobe. Eu l-am auzit prima oară în martie 1983, pe Republicii, la 11 dimineața, într-un Rapid-Rova Roșiori, cred. Și ce ani frumoși au venit după aia! Cei mai frumoși!

Marius, zicea nea Vanea că trăim din amintiri…

Cu cine a votat fiica Elenei Lasconi. Ce a declarat tânăra după ce mama ei...

Aoleu, Antonia dă COD ROȘU! A înnebunit pe toată lumea cu ultima apariție! Cum s-a...

Da, Ilie, cu condiția să le ai. Să le fabrice cineva. Să dea cineva ca tine în minge! Și nu știu cine, nu știu cum, să pornească ritmul la tobe!