Nadia Comâneci este un nume uriaș în sportul mondial, dar nu numai. De când s-a stabilit peste ocean, „Zeița de la Montreal” a fost mereu în atenția presei și s-au scris sute de articole despre ea. Unele dintre ele au fost cu adevărat șocante, cum ar fi cel privind „moartea” fostei mare gimnaste.
Soțul fostei mare campioane a primit vestea șocantă: nevasta lui tocmai murise într-un accident de mașină. Se întâmpla cu aproape 20 de ani în urmă și ziariștii l-au sunat pe Bart Conner ca să îl consoleze. Poate că fostul gimnast ar fi reacționat mai rău, dar norocul lui a fost că Nadia se afla în acel moment alături de el. Episodul a fost relatat chiar de către „Zeiță”.
Eram acasă, în America, nici nu mă dădusem jos din pat. Răspunde Bart. Cred că erau, dacă-mi amintesc bine, niște jurnaliști de la Associated Press. Aveau, ziceau ei, vești teribile. Cum că eu, Nadia, aș fi murit într-un teribil accident. Și-l și căinau, cu această ocazie, pe Bart. Condoleanțe, bla, bla, bla… Bart, ușor uluit inițial, apoi amuzat, le spune că nu-i adevărat, că Nadia e lângă el, teafără și nevătămată. Ba chiar mă cheamă, pentru confirmare, să le vorbesc în receptor. Doar așa s-au convins că respir, că trăiesc, că sunt în viață, a relatat Nadia, pentru EVZ.
În realitate, o persoană, un diplomat, care împărțea același prenume cu campioana noastră, fusese victima accidentului.
Jurnaliștii n-au mai așteptat să vadă care Nadia. Au sunat direct la Bart să-i transmită condoleanțe. Asta da știre, a punctat Comâneci
Nadia Comăneci s-a confruntat cu foarte multe probleme în timpul regimului comunist. Ea s-a văzut nevoită să plece din țară din cauza oamenilor care se aflau la concuderea României.
Fosta mare gimnastă a ales să se mute în Statele Unite ale Americii. Ea nu va uita niciodată noaptea în care a părăsit România. S-a întâmplat în data de 27 spre 28 noiembrie 1989. Puțini sunt cei care cunosc detalii despre modul în care campioana olimpică a fugit din țară.
Mi-amintesc că era o situație tâmpită, că eram pe punctul de a fi ucisă din cauza unui om fără niciun simț de orientare. Nu ziceam nimic, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească și să spargă tăcerea. Mă străduiam să-mi țin dinții strânși, ca să nu clănțănească.”, spunea Nadia Comăneci în ”Scrisori către o tânără gimnastă”.