Interviu EXCLUSIV cu fostul mare atacant Marian Ivan: “Cu mingea la picior, din maidanul Bragadirului spre Cupa Mondială!”

Autor: Gabriel Berceanu / 29.09.2021, 13:33
Interviu EXCLUSIV cu fostul mare atacant Marian Ivan: “Cu mingea la picior, din maidanul Bragadirului spre Cupa Mondială!”

Observator de joc în Liga 1, Marian Ivan este la 52 de ani pregătit parcă în orice secundă să intre iar pe teren și să rupă plasele cum o făcea pe vremuri, mai ales la Brașov, dar și la Dinamo. Cred că ar putea, fizic, să o mai facă și acum, în eșaloanele inferioare. Cât despre motivație și suflet, e la nivel de Liga Campionilor!

Când vorbește despre fotbal, nu ai cum să nu te îndrăgostești. E setea mereu vie a unui copil hărăzit să înscrie și în vis. E mult să îl provoci și vei ajunge să te bucuri de toate poveștile lui minunate, pe care le împărtășește tot ca un copil, cu generozitate și surâs. 

Ne lipsește mult în fotbalul nostru un Marian Ivan, nu prea sunt atacanți de profilul tău. De ce crezi oare?

E nevoie de muncă multă, îți spun. Ca atacant, trebuie să rămâi după antrenamente multe ore și asta aproape zilnic! Să repeți finalizări, să furi meserie, să urmărești antrenamentele și meciurile altora, să înveți continuu, apoi să repeți nebunește în teren, de multe ori singur, ce ai învățat. Eu la Brașov rămâneam cu portarul Ene și lucram. Fără acele ore pentru care îi mulțumesc și acum nu aș fi crescut în valoare. Iar pe vremea aceea, dacă nu aveai valoare, nu intrai nici pe poarta stadionului!

“Am refuzat Steaua ca o revanșă, nu din răzbunare”

Ai jucat la Dinamo și Sportul în Capitală, în Grecia, Cipru, China, dar nicăieri ca la Brașov, și în 3 rânduri! Ce-a fost special?

Brașovul parcă a fost făcut pentru mine și cariera mea. Din prima clipă m-am simțit bine. Orașul m-a cucerit, suporterii Steagului, fiecare lucru mi-a plăcut. Păi fanii chiar ne încurajau indiferent de rezultat! Veneau și ne aplaudau în față la hotel „Tâmpa”, unde aveam cantonament. Îți era rușine să nu dai totul pe teren. Până și faptul că era mai răcoare la Brașov decât în altă părți mă ajuta mai mult pe teren! În plus, am avut parte de colegi foarte valoroși. S-au îmbinat toate ca sa făc pasul spre marea performanță. 

Au fost, de-a lungul anilor, conducători sau antrenori steliști care să regrete că nu ai jucat la seniori pentru clubul care te-a crescut, practic?

Da, am făcut junioratul la Steaua, eu fiind din Bragadiru, și apoi tot am fost împrumutat. Ei vedeau că am potențial. La un meci cu Craiova, ultima etapă din campionat, puteam debuta, că au jucat mulți juniori. Nu știu de ce nu mi s-a dat o șansă acolo. Mă antrenam cu seniorii, cu Ilie Dumitrescu, ei cuceriseră Cupa Campionilor… Uite, Steaua m-a ofertat să știi în 1994, când am fost convocat pentru Mondialul din SUA. Și i-am refuzat. Am ales Dinamo, a fost și o revanșă a mea. Nu o răzbunare, dar o revanșă personală. Pentru că am simțit că dacă aș fi jucat la Steaua de tânăr, altă carieră aș fi avut, și mai frumoasă.

Dar din străinătate, care a fost oferta cea mai interesantă care nu s-a concretizat?

Au fost două discuții, ambele pe când jucam la Dinamo. Prima, când Mircea Lucescu era antrenor la Brescia. Poate nu s-a concretizat și pentru că nu am jucat la Mondialul din ’94. A doua a fost legată de un transfer în Elveția. Dar nu am fost lăsat de club. A plecat Viorel Moldova în Elveția, nu puteam pleca amândoi în aceeași perioadă. Era și greu atunci, nu exista noțiunea asta de jucător liber de contract. Dacă nu accepta clubul, nu plecai și gata.

 Întors în B la Brașov, în plină glorie

Ai marcat pe parcursul cariereri la foc automat și în Liga 3, și în Liga 2, și în Liga 1. Cum ți-au găsit mereu motivația aceasta specială?

Păi și acum, la 52 de ani, când joc am aceeași bucurie și aceeași poftă de gol! Eu la fotbal am pus munca peste talentul nativ și am avut mereu obiectivul să înscriu. Satisfacția din copilărie e neatinsă! De aceea nici nu înțeleg treaba asta cu adaptarea, pe care o tot invocă unii. Fotbalul e aceeași oricând și oriunde. Sau așa ar trebui să fie! Am fost și în căldurile din Cipru, și în umiditatea din China am jucat… Te adaptezi! Psihic întâi, apoi și fizic.

La 29 de ani, în plină formă sportivă, ai acceptat să te întorci la Brașov, în Divizia B! De ce?

Pentru că voi iubi mereu Brașovul! Am ales cu sufletul și atunci, și mai mereu! Am venit de la Dinamo, din topul Ligii 1, ca să ajut. Am simțit și o datorie morală pentru că Brașovul mă făcuse fotbalistul care eram. Am marcat mult în acel sezon de B și am promovat împreună. Era nevoie de un grup și de experiență. Cu formula de promovare, puțin îmbunătățită, ne-am calificat ulterior în cupele europene și am jucat cu Inter Milano.

Hattrick-ul care l-a fixat pentru Mondial

Anul 1994 a însemnat nașterea fiului tău dar și convocarea la Mondialul din SUA. Cum ai primit această din urmă veste?

A fost cel mai bun an al meu, așa este! Cred că meciul care m-a dus spre World Cup a fost unul cu Inter Sibiu, 3-1 la Brașov, unde eu am marcat un hattrick. Era secundul Gabi Balint în tribune, mă monitoriza. Apoi, ultima etapă din campionat, am dat gol și la Sportul, bunului meu prieten Răzvan Lucescu, portar atunci. Și așa am ajuns la lotul național pentru Cupa Mondială! Cea mai mare onoare și o mândrie uriașă! Restul… e poveste! Coleg de cameră cu Hagi, câte am învățat de la el…

Era foarte greu să prinzi lotul național în acei ani. Tu veneai din fotbalul nostru, mulți jucători activau deja în străinătate sau erau la cluburile de Capitală. Cum ai fost primit?

M-am simțit foarte respectat, chiar dacă eu veneam de la Brașov și Răducioiu, spre exemplu, de la Milan. Pentru că toți au văzut că și eu respect fotbalul și mă implic total. Uite, în cantonamentul premergător turneului final, organizat în Italia, eu am tras ca pentru o selecție, ca la un trial, nu ca într-un cantonament în care eram deja convocat!

“Singura mea rudă de sânge în Brașov e fotbalul”

E greu să alegi din sumedenia de goluri marcate unul, dar povestește-ne două dintre cele mai frumoase!

Am unul pe care rar îl vezi pe stadioane! Un gol cu călcâiul, după un corner, marcat cu Brașovul în fața Forestei. Îmi amintesc și o lovitură liberă executat în Ghencea de la vreo 35 de metri, s-a terminat 2-2 cu Steaua. Apoi, am unul care prin importanță devine și mai frumos. Am învins cu 1-0 la FC Național, era tare greu să bați echipa asta atunci! Era Vintilă în poartă, am marcat și am câștigat, iar victoria asta ne-a cam dus în cupele europene pe noi, Brașovul. Am marcat multe goluri, multe, așa e. Și cu capul, și de la distanță, lovituri libere, din careu… Din toate pozițiile! Nu am fost tocmai atacantul de oportunism clasic, doar să o bag în poartă.

Dar cel mai frumos dar primit în timpul carierei de jucător?

Am primit eu multe diplome și distincțiile legate de randamentul din Liga 1. Dar singura mea rudă de sânge în Brașov este fotbalul. Soția mea e tot din București. Dragostea brașovenilor a fost cadoul pe care l-am simțit concret. Și cel mai de preț. 

Fără cartonaș roșu în toată cariera!

Cum a fost relația ta ca atacant cu arbitrii? 

Acum, din postura de observator de joc la Liga 1, mă întâlnesc cu mulți observatori de arbitri, foști arbitri din vremea când jucam. Și faptul că suntem amici e dovada faptului că nu am fost un jucător problematic. Da, jucătorii adevărați se transformă pe teren, am avut și eu răbufniri. Dar, să știi, nu am primit vreun cartonaș roșu! Toată cariera! 

Dar la nivel de simulări, îi mai păcăleai uneori?

Simulările nu mi-au plăcut, să păcălești fără să fie vorba de nimic. În schimb e o mare diferență să înveți să produci un penalty sau o lovitură liberă! Mă refer să înveți ca atacant să produci acea fază, nu să simulezi, ci să determini greșeala apărătorului. L-am urmărit pe Lăcătuș, cu care fusesem în vestiar la Steaua pe timpul junioratului, și era impresionant. Erau ore de antrenament pentru a învăța acele contacte necesare. Șmecherie fotbalistică! Iar înainte de Lăcătuș, mă uitam la regretatul Zoli Crișan. Artist și el! Nu simulau, doar forțau, creau practic faultul.

 “O singură echipă pentru Brașov”

Cum ar arăta un top 3 antrenori care te-au impresionat?

Chiar nu pot să fac un podium, sunt legat sufletește și în suflet e greu cu ierarhiile… Uite, un om extraordinar a fost Carol Haidu, cu care am început fotbalul. Apoi, Paul Enache, cu care am avut doi ani extraordinari la Brașov în urma cărora am prins naționala. Enache nu e un nume sonor, dar i-a descoperit pe Tamaș și Tibi Ghioane, lumea uită repede! Apoi Florin Halagian, extraordinar! Chiar sunt mulți…

Zilele trecute, meci SR Brașov – FC Brașov în Cupa României. Te gândeai pe vremuri că se va ajunge la un astfel de meci?

Eu vreau o singură echipă a Brașovului în Liga 1. Iubesc și respect prea mult suporterii, nu le poți da mai multe echipe, să se împartă. Uite ce a făcut Farul, a căutat suporterii, s-a mobilizat în direcția asta exemplar! Brașovul avea 5-6 echipe în Liga 2 pe vremuri, poate să aibă și acum, dar la nivel de Liga 1 trebuie o singură echipă!

Să nu păcălești, prima poruncă din fotbal

Cea mai importantă lecție pe care ți-a dat-o fotbalul și pe care o porți cu tine mereu?

Să nu păcălești viața. Am învățat că dacă păcălești fotbalul o singură dată, el te va păcăli mai tare, mai târziu. Dacă uneori nu mă pregăteam la cel mai înalt nivel, simțeam cum îmi scade randamentul. Am învățat să fiu corect cu ce am de făcut, în orice fac. 

Ce titlu ai pune unei cărți despre cariera lui Marian Ivan?

Știu că am dat totul pentru fotbal și că am avut mereu o minge la picior. Din maidanul din Bragadiru unde jucam noaptea la lumina becurilor, maidanul pe care îl iubesc și acum, am avut mereu o minge la picior…