Ați observat că marii antrenori ai lumii sunt apelați pe nume de alint? Unii au devenit de mult diminutive, alții sunt pe cale să.
Guardiola e Pep, Mourinho e Mou, Simeone e Cholo, Zidane e Zizou. Trapattoni e Trapp, Kovacs era Piști, Jenei e Imi, Mircea Lucescu e Luce.
La noi sau oriunde în lume, acolo unde și-au dovedit clasa, marii antrenori din această ciudată familie a fotbalului mare primesc astfel de nume de scenă nu doar pentru meseria lor probată în sute de bătălii, ci, mai cu seamă, pentru afecțiunea pe care publicul le-o poartă.
Unii vin din cariera de jucător cu astfel de apelative, situate undeva între glorie și alint. Alții și le-au obținut după trecerea lor pe bancă. Jenei și Lucescu nu au fost niciodată ca fotbaliști Imi sau Il Luce, dar au devenit ca antrenori. Simeone sau Zidane, Guardiola sau Olăroiu și-au moștenit numele de alint din perioada tricoului cu număr pe spate. Ca o demonstrație, nimeni nu știe ce număr a avut Mourinho, dar nu e om să fi uitat “10”- le de pe spatele lui Zizou.
Nu înseamnă că restul familiei nu cuprinde mari antrenori, giganți chiar, ca Johann Cruyff sau Angelo Niculescu, exemple de pe scena mare, de la ei sau de la noi, dar distanța a existat întotdeauna între ei și public. Care i-a admirat, ca și pe Beckenbauer, dar nu a simțit nevoia să se tragă de orgolii cu ei. Și nici viceversa. Der Kaiser, nein?
Antrenorul total e însă cel care nu uită niciodată că totul e, de fapt, pentru oameni. Cosmin Olăroiu, Oli pentru prieteni, pentru jucătorii lui ca, de altfel, pentru toată lumea, este un astfel de antrenor. Semifinalist de Cupa UEFA și finalist de Champions League în Asia. Cu foarte multe titluri într-un palmares greu cât o încărcătură de aur din West Story.
Doar că povestea lui Oli se petrece mai cu seamă în Est, dovadă recentul triumf din China, unde a luat titlul cu o echipă, Jiangsu Suning, plecată la drum cu a cincea sau a șasea șansă, într-un campionat plin cu super-vedete atât în teren cât și pe bancă, plătite mult peste ce știm că se plătește în Europa, inclusiv în cea Occidentală.
Olăroiu este un astfel de nume mare din lumea antrenorilor contemporani nouă. Nu mai are nimic de demonstrat în chiar această meserie unde totul e de demonstrat, de probat, de luat de la capăt, zi de zi, mereu și mereu, pentru că e adevărat ceea ce Mircea Lucescu spune, că acolo, la ei, ai valoarea ultimului tău rezultat.
A lui Oli e cea a unui campion. Iar întrebarea, singura care a mai rămas de pus, este dacă ar vrea să revină în Europa, într-unul dintre marile campionate din Vest.
“ Vreau să căștig și voi merge mereu acolo unde există dorință de victorie, la cluburi care au această dorință. Când nu văd acest lucru, nu îmi place să mai rămân”, a declarat Oli pentru Asian Game, după finala pierdută în Cupa Chinei.
Așadar, o condiție echivalentă cu un statut profesional.
Pentru că totul se plătește, nu-i așa? Cu mii de nopți nedormite, cu zeci de mii de ore de studiu, cu nervi, cu epuizarea resurselor de răbdare, de energie, de timp. Nu-i numărați banii lui Oli, ci ridurile și părul alb. Lui și celor ca el, dedicați meseriei și condiției implacabile sub care lucrează.
Într-o zi, care nu va întârzia, Olăroiu va antrena o mare echipă din Vest și va avea succes. E vorba de dorința și de puterea de a reuși, probate deja. Indiferent de punctele cardinale ale destinului său. Care sunt munca, puterea, creația și carisma de actor hollywoodian.
“ Semper idem”. Mereu același. Pentru că, și închei, Oli a ajuns în punctul în care condițiile lui impun starea de lucru a performanței și nu invers.
Puțini antrenori sunt astăzi în această stare de grație. El este. El, Oli. Și e al nostru.
Semper idem. Secunda aceea din urmă de la Middlesbrough chiar trebuie răzbunată, totuși!
Dacă nu cumva a fost deja.
Probabil că a fost.