Ivan al nostru

Marius Mitran / 06.09.2021, 11:37
Ivan al nostru

“Ivan a plecat. Și nu se mai întoarce.”
Apoi a venit semnătura, în dimineața zilei de duminică, 5 septembrie: Familia.

Astfel au anunțat soția și fiica, așa cred, plecarea pentru totdeauna a celui mai mare sportiv al României noastre, dintotdeauna și pentru totdeauna. În lacrimile disperate ale celor care au mai avut, în acest fel, puterea de a ne spune că totul s-a sfârșit, pentru ele, pentru ei și pentru noi, s-a scris adevărul. Ivan Patzaichin, în aproape douăzeci de ani de carieră ca sportiv uriaș, blând și îngăduitor cu toți oamenii, a creat mai mult decât o vitrină de medalii, a creat o familie în care ne-a chemat să trăim. De aceea, și mai ales de aceea, semnătura ne cuprinde pe toți cei care l-am iubit, l-am aplaudat, l-am prețuit, iar acum îl plângem.

Tristețe care devine un nume propriu în aceste zile

Familia Patzaichin era România și este România, cât a mai rămas din oamenii ei.

Sigur, boala, soarta, răul copleșitor din această lume, ceva din toate acestea l-a luat pe Ivan dintre noi și e foarte greu acum să înțelegi că nu va mai fi niciodată. Nici el nu va mai fi, nici lumea de atunci, doar performanțele lui, toate, au rămas într-o amintire păstrată, precum un cod secret, doar de cei care nu acceptă verdictul. Acel verdict.

Eu nu pot să cred că Ivan nu mai e, din moment ce zeci de ani, zeci!, am știut că e invincibil și chiar așa stăteau lucrurile și viața. Simt o Tristețe care devine un nume propriu în aceste zile, ca și cum Plecarea, ca și cum Blândețea, ar fi personaje de care să poți să te rogi. Să te rogi să lase lucrurile și gândurile, și pe el mai cu seamă, așa cum erau înainte. Așa cum el era înainte.

Cuvinte. Lacrimi. Cuvinte din nou, ca să poți să mai oprești din lacrimi, apoi senzația atăt de concretă că Plecarea marelui Patzaichin, a lui Ivan cel Bun, e, în realitate, sfârșitul unei lumi. Aceea în care exista șansa să arăți ce poți și ce ști. Aceea în care curajul și puterea lui, credința că va reuși, înțelegerea anilor în care a trăit și a oamenilor din acel timp, îți dădeau și ție o anumită speranță. Te agățai de barca lui și aveai o șansă și tu! Te scotea Ivan la capăt, așa cum a luat în canoe o țară, te lua și pe tine!

Ivan cel Mare și cel Bun va fi acolo

Am rămas cu multe, totuși, de la Ivan. De azi înainte, mai avem, noi, orgolioșii că l-am cunoscut și l-am văzut triumfând exact ca pe un Zeu, mai avem amintirile, poveștile și statuia din fața Stadionului Dinamo. Nici nu trebuie să faci un prea mare exercițiu de imaginație ca să înțelegi că Ivan cel Mare și cel Bun va fi acolo, în Timpul care a mai rămas pentru fiecare dintre noi. Și, cel mai important, va fi cu noi, va vedea și va ști ce vom fi făcut cu ceea ce ne-a lăsat. Va afla, în toate clipele de acum încolo, cum vom prețui curajul și forța, desigur, dar și bunătatea și omenia. Și dacă vom ști, vreodată, să mulțumim celor care merită.

Sau tot ce scriu și tot ce vorbim, printre lacrimi, acum, va trece odată cu amintirea lui?

Ce Românie mai există, ce țară mai avem încă? Câți oameni mai sunt în stare să înțeleagă că doare atât de mult Plecarea lui Ivan? Poate că mai sunt. Poate că vor mai fi.

A murit Ivan Patzaichin, oameni buni, campionul olimpic și mondial, și dacă nu hotărâm, împreună, toți care știm cine a fost, că statuia acea, a unui înger care a tras pentru țară de când avea 18 ani, și până în ultima zi, e, de fapt, România, înseamnă că nu l-am înțeles pe Ivan.
A murit, pur și simplu, Ivan al nostru. Cel mai mare sportiv pe care l-a dat această țară și nu mai simt, acut, decât disperarea de a-i mulțumi pentru că, până va fi să locuiască într-o stea, a avut timp să trăiască printre noi. O soartă care trebuie întrebată mai multe, într-o oră mai bună, face ca Ivan să plece și să nu se mai întoarcă, exact în ziua de 5 septembrie, când, în 1972, la Olimpiada de la München, s-a întâmplat povestea cu pagaia ruptă, care a generat, în cele din urmă, medalia de aur, după recalificări, serii și cursa finală. O zi din viața lui Ivan Patzaichin. Prima zi în care s-a construit legenda avea să fie ultima zi printre noi. Ce destin!

Amiralul nu mai este

Amiralul nu mai este, așadar. Nu se va mai întoarce niciodată la noi. Dar de mâine, ba nu, chiar de azi, ori de câte ori un copil se va încumeta să se urce într-o barcă, pe Dunăre, la Mila 23, sau oriunde, în Deltă, cu gândul de a deveni cel mai bun, cândva, va simți că Ivan e deja acolo, cu el. Să-l echilibreze, să-i șoptească, să-i spună și să-l convingă să nu renunțe vreodată.

Nouă, celorlalți, ne-a rămas să atingem cu vârful degetelor marmura neagră, din fața Parcului Dinamo, și să spunem doar atât: mulțumim, Ivan! Pentru tot.